Tarnovul Capatanii, o lume neumblata

         In suita comorilor carpatice romanesti cu potentate atribute carstice, judetul Valcea are onoarea sa inregimenteze doua spinari montane ce exceleaza din acest punct de vedere: Buila-Vanturarita si Tarnovu, asezate deoparte si de alta a culmii inalte a Capatanii.  Alaturi de superlativul Pietrei Craiului si de alte bijuterii calcaroase cum ar fi  Culmea Oslea (Muntii Valcan), Retezatul Mic, „Zidul” Mehedintilor sau unele parti ale Banatului Montan si Apusenilor, cele doua masive inedite ale Olteniei Montane isi etaleaza pitorescul, salbaticia si abrupturile grandioase intr-o adevarata reprezentatie de gala, atat pentru cei care le strabat cararile, cat si pentru turistii care le pot intui povarnisurile de la departare. Cu referire stricta la Tarnovu, aceasta intruziune calcaroasa se situeaza in nordul unitatii principale a Muntilor Capatanii, talazuind cu inaltimi de peste 1800 m vaile adiacente ale Latoritei si Repedea. 

Pozitionarea Masivului Tarnov (prelucrare dupa Gheorghe Ploaie, "Muntii Latoritei - Harta Turistica", Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1987)

            
            La inceputul unui iunie, acum ceva timp, am realizat o incursiune pe teritoriul Tarnovului, acest areal muntos discret al Valcii, putin strabatut de turisti. In formatie de 4 persoane (Nicu, Aurel, Andrei, Alexandru) am purces spre taramul culmilor din Bazinul Latoritei (partea de nord-vest a judetului Valcea). Drumul este parcurs cu o masina mica, luandu-ne circa 3h ½ dinspre Bucuresti pana la ramificatia de pe Valea Oltului spre orasul Brezoi, localitate de unde ne vom si aproviziona cu cele trebuincioase pentru doua zile de aventura.

            “Soseaua urca spre Voineasa, /Iar Lotrul curge spre Brezoi”, ca sa citez din clasicul Minulescu, iar la miezul zilei gasim bifurcatia de la Gura Latoritei, acolo unde parasim drumul principal ce inainteaza pe Valea Lotrului spre statiunea mai sus mentionata (DN 7A). Obiectivul nostru este Ciungetu, asezare situata la 4 kilometri distanta pe noul traseu, undeva la confluenta Latoritei cu paraul Rudareasa.

            Ajungem la destinatia de unde va incepe traseul de picior, intr-un fel intrati in atmosfera muntelui, lucru datorat peisajului neasemuit de frumos ce ne-a insotit pe tot parcursul Vaii Lotrului. Informatiile despre zona montana aleasa bazate pe deoparte pe volumul din colectia <<Muntii Nostri>> publicat in urma cu peste 30 de ani de catre regretatul Nae Popescu (‘Muntii Capatanii’, Editura Sport – Turism, 1977), la care se adauga un articol sugestiv despre acest masiv (“Circuit peste Tarnov”, Ovidiu Serban, <<Invitatie in Carpati>>, nr. 55, 2006), ne-au facut sa oscilam inca de la inceput intre variantele de ascensiune, din prima sursa desprinzandu-se un traseu de urcare dinspre Valea Latoritei, iar din cea de-a doua altul, dinspre Valea Repedea, pe versantul opus (sudic). Un gardian aflat in drum spre locul de munca (Hidrocentrala Ciungetu, cea mai mare de pe raurile interioare din Romania, cu o putere instalata de 510 MW!) ne-a spulberat rapid dubiile, indrumandu-ne atat sa parcam masina la hidrocentrala, cat si sa abordam muntele dinspre bazinul Latoritei, de undeva putin mai sus de locul de parcare. De fapt, anumite intrebari puse strategic omului ne-au convins ca acesta este in cunostinta de cauza si poate constitui o sursa de incredere in conjunctura data.

In compania indrumatorului nostru

            Pornim la drum peste puntea de beton ce traverseaza Latorita (ora 12:20), bucurosi ca in contul a 10 lei si o sticla de vin oferite omului am rezolvat problema parcarii si am obtinut si o informatie valoroasa in ce priveste traseul. Dupa ce iesim pe celalalt mal al raului pornim in urcus pe niste serpentine, supravegheati de amicul nostru de la distanta, acesta ghidandu-ne o buna bucata de vreme, pana ne pierdem in desisul padurii.          

Usor, usor prindem altitudine, iar dupa circa un sfert de ceas de inaintare pe poteca bine conturata ajungem intr-un luminis strajuit de brazi tineri si captusit la sol cu dese tufisuri de urzici si feriga. Dupa alte 10 minute de mers intram intr-o poiana larga unde apare un gard de lemn vechi si o banca subrezita. Este zona unei vechi pepiniere de brazi situata la circa 780 m altitudine (dupa cum apare scris si in cartea lui Nae Popescu, singura din cele doua surse initiale care descrie traseul din aceasta perspectiva). La capatul de sus al pepinierei apare o poteca destul de lata care merge spre dreapta si pe care hotaram sa inaintam, fiind singura carare identificata in continuarea respectivei zariste.

            Dupa alte 15 minute, confruntand informatia din carte cu cea de pe teren observam ca ne abatem prea mult in dreapta, dar mai inaintam o bucata de timp pe poteca bine definita care “curge” paralel cu un gard de lemn, dincolo de care dainuieste un tampon de rasinoase tinere. Cararea porneste apoi pieptis, iar dupa alte cateva minute se pierde pe un versant larg, fiind imposibil de identificat prin litiera groasa si nederanjata de mult timp.

"Inima" padurii

            Padurea de fagi semeti fiind aerisita, ne permitem o inaintare lejera, in serpentine scurte, sperand sa ne intalnim in ascensiunea noastra cu o carare cat de cat vizibila, care sa ne ghideze pe drumul corect inainte de a ne trezi la poalele povarnisurilor Tarnovului. Un alt luminis intuit la oarecare departare si o doboratura mai veche de copaci ne cheama ca un magnet, aici avand surpriza sa intram pe o poteca destul de bine conturata, pe care o urmam, la circa 1h ¼ distanta de la inceperea ascensiunii.

            Noul fagas ne urca usor pe un grui, prin padurea tanara de foioase, punctata din loc in loc de arbori de varsta seculara, ale caror incrustari antropice ne poarta in timp pana spre perioada interbelica.

            Nu vom scapa de urcusul greu prin padurea din ce in ce mai pronuntat de rasinoase (in special zada), ce ne scoate intr-un final in preajma abruptului calcaros al Tarnovului, dincolo de care ar trebui sa avem o orientare mai facila.

            Popas pentru o gustare, dupa care analizam din nou materialul informativ aflat in posesie realizand ca suntem ceva mai la vest de locul unde are loc o intrare mai usoara pe muchia de deasupra acestui perete stancos, a carui inclinare se vadeste a fi aproape verticala, pe o diferenta de nivel de circa 15-20 metri. Hotaram sa purcedem putin spre est, pe sub acest abrupt, in speranta unei abordari mai acceptabile, iar la cateva minute de mers observam un valcel destul de inclinat, dar inierbat si presarat din loc in loc cu arbusti. Pornim intr-o catarare libera pe acest fagas, cu mare atentie la prize, dupa cateva minute de urcus sustinut gasindu-ne pe muchia matematica a muntelui,  pe care vom merge in directia sud-vest, ascendent, bucurosi ca am gasit “cheia” acestei ascensiuni pe traseu nemarcat.

Pe muchia impadurita a Tarnovului

            Au trecut vreo 3 ceasuri de la inceputul aventurii iar noi inaintam pe muchia Tarnovului, intr-un urcus domol, flancati intr-o parte de abruptul de sub care am “tasnit” si noi, iar in cealalta directie de un bunget de rasionase. Padurea de larice razbate cat cuprinde de sub versantul nostru accidentat, lasand o senzatie pregnanta de luxuriant. Pe alocuri, ochiuri de lumina ne lasa vederea sa zburde pana dincolo de Valea Latoritei, spre muntii cu acelasi nume si chiar mai departe, spre culmile sudice al Lotrului.

            Dupa 20 minute de mers de la intrarea pe aceasta muchie ajungem la o lespede de piatra dincolo de care incepe o coborare usoara pana bifam o inseuare, intr-un luminis. Ne permitem un popas, vrajiti de panorama incantatoare inspre versantii nordici ai Varfului Ursu (2124 m), reper de seama de pe culmea principala a Muntilor Capatanii.

            In continuare muchia este “supravegheata” cu strasnicie, pentru a nu divaga de la directie, iar ploaia mocaneasca pornita intre timp adauga o nota implacabila intregului peisaj. Un marcaj silvic (dunga rosie) ce apare din loc in loc pe copaci ne inlesneste inaintarea, iar portiunile de luminisuri puncteaza drumul nostru, alternand cu padurea in care apar tot mai multe doboraturi. Incet, incet, sectoarele poienite incep sa devina tot mai extinse, in aceste locuri deschiderea inspre sensul de unde inaintam fiind tot mai larga. Avem astfel o perspectiva foarte frumoasa asupra Vaii Lotrului – in ciuda vremii mohorate – in acelasi timp putand identifica mai clar si linia descendenta a crestei Tarnovului din sectorul sud-estic, spre Ciungetu.

 Intram incet dar sigur in zona de pasune subalpina, intr-o portiune presarata cu o sumedenie de lespezi din roci dure, peste care pasim admirand scrijeliturile in piatra ce dainuiesc de foarte multi ani.

            Mergem inainte intr-un urcus in serpentine scurte pe pantele coamei domoale, iar apoi intram putin inspre partea sudica, de unde distingem la 200 – 300 m mai jos de noi o serie de drumuri intens uzitate de animale, semn ca undeva aproape se afla (cel mai probabil) asa-numita Stana a lui Ceapa.

            Ascensiunea noastra se desfasoara in continuare sub auspiciile ploii marunte, iar la un moment dat ajungem intr-o zona mai plata, foarte extinsa, in mijlocul careia apar dou ochiuri de apa bine conturate, loc de adapat pentru oile si vitele ale caror urme apar peste tot. Pe nesimtite ploaia dispare, lasand loc unor valuri de ceata tot mai dense, iar noi inaintam, mai mult pe ghicite, spre punctul de reper cel mai inalt aflat in vizor, punct ce se va dovedi a fi chiar Varful Tarnovu Mare.

            Muntele avand o structura asemanatoare Builei in sectorul in care ne aflam (respectiv un versant, cel sudic, mai domol, iar cel nordic cu strate retezate in cap, abrupt vertical) hotaram sa ramanem undeva in preajma muchiei, acolo unde avem certitudinea, chiar si ceata fiind, ca urmam linia sinuoasa a culmii principale si nu avem surpriza sa ne pierdem pe versantul domol cu alura de platou.

            La o distanta de 20 minute dupa ce am depasit ochiurile de apa, ceata devine tot mai densa, diminuand considerabil vizibilitatea, astfel incat hotaram sa punem corturile in primul loc mai plat, aproape de versantul abrupt dar destul de impadurit.

            Incheiem astfel, undeva aproape de ora 20:00 prima zi de ascensiune pe teritoriul acestui munte, multumiti de faptul ca am reusit sa pastram o cadenta, precum si o directie relativ corecte la urcare, in ciuda absentei marcajului turistic pe varianta noastra de acces. A doua zi de dimineata suntem rasfatati cu un peisaj incantator, conturat sub unghiul favorabil de incidenta al luminii solare. Panorama este superba, indeosebi spre est, acolo unde razele soarelui schiteaza, printre valuri de ceata, toate siluetele muchiilor care talazuiesc Valea Lotrului, dincolo de gura de varsare a acestui rau impunandu-se  elegantul masiv al Coziei.

Valea Lotrului si Masivul Cozia pe fundal

            Incantat de ceea ce vad, pornesc agale spre Varful Tarnovu Mare (1846 m), loc de unde am o viziune si mai extinsa asupra zonelor inconjuratoare. La sud troneaza povarnisurile greoaie ale Muntilor Capatanii, siluetele varfurilor Ursu si Nedeia distingandu-se foarte usor, iar imensitatea padurilor de pe versantii acestor munti te uluieste. Spre sud-vest se destinge culmea muntilor in care ne gasim, pana spre Piatra Tarnovului, portiune ce impune respect chiar si de la o distanta apreciabila.

Varful Ursu (2124 m)

Pe fundal se zareste inneguratul varf al Nedeii (2130 m)

Piatra Tarnovului

 Abrupturi nord-vestice

                    Spre nord, versantul vertical al Tarnovului este invaluit in ceata (o adevarata bariera orografica!), privandu-ma pe moment de o viziune de ansamblu asupra Vaii Latoritei, din amonte pana spre varsare. Inca o serie de poze spre Valea Lotrului, ca si spre complexa amenajare pastorala a Stanii lui Ceapa, de sub culmea pe care ma aflu, apoi ma intorc la cort pentru un mic dejun pe cinste, pe fundalul superbului peisaj.

Muntii din Bazinul Latoritei

            Pornim la drum spre aceesi directie a varfului de pe care am descins, flancati in dreapta de peretele vertical, iar in stanga de versantul ce coboara lin spre Raul Repedea. Aceasta din urma vale reprezinta si limita sudica a masivului nostru, fiind o importanta ruta de acces atat spre Tarnov, cat si spre culmea principala a Capatanii, indeosebi spre Saua Funicelul. Drum de voie, foarte lejer si pitoresc, o adevarata incalzire in preambulul catararii din Piatra Tarnovului. 

Dupa circa o ora de mers ajungem pe Tarnovu Mic (1825 m), dupa care coboram putin pana in saua cu acelasi nume (1795 m), unde gasim si primul “marcaj” turistic de pana acum:”FANE 2006 VAIDEENI”, scris cu vopsea rosie si litere de-o schioapa pe o stanca, diminutiv repetat la mica distanta pe un alt bolovan. Suntem pe drumul cel bun si, la oarecare distanta de aceasta sa intram intr-o padure preponderenta de molid, portiune in care doboraturile de copaci si luminisurile impuiate cu rugi de zmeura, fac inaintarea foarte anevoioasa. Un sarpe incolacit in niste uscaturi ne da palpitatii, imbarbatandu-ne la gandul ca si in situatia in care am fi intrat in conflict cu el din neatentie, arata prea inchis la culoare sa fie vipera (ulterior, analizand fotografiile, vom afla ca am trecut exact pe langa respectiva specie de sarpe, avand de-a face cu un exemplar mai inchis la culoare din cauza excesului de melatonina).

Vipera Berus - mascul cu exces de melatonina

Intre Tarnovu Mic si Piatra

Dintr-o data se iveste si primul perete stancos, semn ca am intrat in spectaculoasa portiune a Pietrei Tarnovului. Ascensiune dificila, pe o diferenta de nivel de circa 15 metri - versantul fiind foarte abrupt - dupa care se inainteaza cu atentie printre lespezile si despicaturile de roca avand grija la prize deoarece, pe alocuri, pietrele aluneca foarte usor din fagasul lor. Zona destul de expusa, insa o abordare rationala face ca hazardul sa fie destul de redus (cu mentiunea ca afirmatia anterioara se anuleaza in conditii de vreme nefavorabila, gen ceata, vant puternic sau umezeala pe stanca).

 

Pe alocuri, imaginea te copleseste daca privesti haul prin hornurile laterale, iar gandul ca este abia inceputul a ceea ce pare un perimetru stancos apreciabil iti creste nivelul de adrenalina. Totusi, prezenta tot mai accentuata a jnepenisului atenueaza expunerea, dar inaintarea devine anevoioasa si necesita un efort fizic suplimentar pentru a te lupta cu crengile.

Ne razboim constant cu jnepenisul, pe alocuri pierzandu-ne cu totul in imensitatea acestuia, pentru ca intr-un final sa atingem Varful Piatra Tarnovului (1879 m), cel mai inalt din ansamblul acestui masiv. 

1879 m

           

Nedeia si Negovanu

Prapastii inspre Valea Latoritei

 
              Aici se gaseste o zona mai plata, o mica poienita intre jnepeni, iar noi ne permitem sa zabovim mai mult pentru a face poze si a ne indestula privirea cu peisajele inconjuratoare. In dreapta, observam cum Valea Latoritei patrunde adanc spre vest, spre Lacul Petrimanu si mai departe, iar imensitatea versantilor ce o strajuiesc te lasa fara grai. Muntii Latoritei, aflati dincolo de rau prezinta pe versantul sudic o serie de abrupturi stancoase, cu pereti pe alocuri surplombati, in contrast cu zona superioara alpina, mult domoala. Dealtfel, pe culmile muntilor spre care privim trece si Drumul Strategic, durat de germani in timpul Primei Conflagratii Mondiale. 

Undeva in plan indepartat apare si Parangul, iar spre Muntii Capatanii frustrarea de a vedea amploarea defrisarilor care stiam ca au loc aici se transforma in bucurie, vazand cu cata rapiditate se regenereaza “ranile” padurii.

Jagged Edge

Ne continuam periplul in aceasta fascinanta lume de calcar, iesind incet din zona de jnepenis pentru a inainta pe muchia vestica a Pietrei Tarnovului, din ce in ce mai ingusta dar fara probleme deosebite de surmontare. O vipera iesita la soare este intuita chiar pe directia noastra de deplasare, prilej ca doi dintre companionii mei sa se echipeze instant cu pantaloni lungi pentru e elimina riscul in cazul unor alte intalniri intempestive de acest gen.

           Inaintarea noastra devine mai sustinuta, manati de dorinta de a evita sa fim surprinsi in creasta de perdeaua de ploaie ce inainteaza din directia Ciungetului. Pasii ne poarta putin lateral, spre stanga, pentru a nu da ochii cu abruptul nordic, dinspre Latorita. Ajungem intr-o seuta, in dreptul a doua clai separate de o crapatura larga, iar din sursele scrise de care dispunem rationam ca ne aflam in locul numit Spintecatura Pietrei Taiate. Ocolim aceasta zona pe o brana inierbata situata in partea stanga (sudica), putin pe sub abruptului calcaros, si iesim deasupra celei de-a doua stanci, loc de unde aruncam o privire inapoi, minunandu-ne de semetia crestei pe care o parcurgem.

 

Pe sub abrupturile Pietrei Taiate

Ne aflam in ultimul sector a acestei creste impresionante, trecand pe langa niste portiuni cu hornuri foarte adanci, care descind spre abruptul nordic. Se pare ca ploaia mica si deasa ne-a prins din urma, iar noi ne aflam intr-o coborare greoaie pe sub versantii dinspre miazazi, prin iarba si portiuni lespezite, pana in Strunga Pietrei. 

Strunga Pietrei

Zabovim putin aici, admirand in spate peretele vertical pe langa care tocmai am trecut (Umarul Tarnovului), stanca retezata vertical, din care tasnesc doua ace ascutite spre Valea Latoritei. Urcam din nou cativa metri pentru a relua drumul in creasta ce se continua la vest de strunga in care ne-am oprit, cu atentie sporita in continuare, avand in vedere umezeala care diminueaza semnificativ aderenta pe roca.

Portiunea finala a Pietrei Tarnovului - respectiv Coada Pietrei - constituie o muchie inclinata puternic, probabil incercarea finala a acestui areal accidentat, in ansamblu foarte asemanator cu creasta sudica a Pietrei Craiului. Coboram cu atentie pe versantii povarniti, iar privirea aruncata din cand in cand in spate, spre incetosata “cetatea de calcar” din care incepem sa iesim, creeaza o senzatie de inabordabilitate din aceasta perspectiva.

 

Coborarea in trepte, spre vest, se face cu o abordare la alegere a traseului, noi alegand o varianta directa, rezonabila, cu exceptia unei portiuni de cativa metri, aproape verticale, unde a trebuit sa ne dam jos rucsacii si sa-i lasam sa cada in jneapanul de dedesubt, pentru a avea mobilitate mai buna pe portiunea de abrupt. Dupa ce traversam ultimele lespezi si trenele de grohotis ce se desprind din versant, ajungem in Saua Pietrei (1645 m), punctul final al zonei stancoase a Tarnovului.

Urmam in continuare muchia ce inainteaza spre apus, de data asta prin padure, atenti sa nu gresim directia. Drum deosebit de placut prin zona de rasionase, punctata din loc in loc de niste poieni desprinse parca dintr-o lume de basm. In curand, printre copaci se observa si un drum forestier care inainteaza dinspre bazinul Vaii Repedea spre Saua Gropitei, loc inspre care ne indreptam si noi.

Mare minune! Dupa doua zile de pribegie pe acest munte, fara nici un indiciu veritabil turistic, pe niste copaci ce strajuiesc drumul apar nu mai putin de 3 marcaje (punct albastru, galben si rosu), iar putin mai jos o sageata indicatoare cu urmatorul inscris: “Spre Ciunget, prin Piatra Tarnovului, 4 ½ h (punct rosu)”. Nu putem sa nu fim in asentimentul unor antemergatori ai nostri care, probabil dupa ce au urmat aceeasi directie de mers ca si noi, la intalnirea acestui indicator au lasat un mesaj nu tocmai ortodox, exprimand opinia lor vis-a-vis de asa-zisa prezenta a marcajului punct rosu, precum si asupra timpul preconizat pentru a ajunge la Ciungetu, peste culme.

Mergem pe drumul forestier prin padure pana in Saua Gropita, zona unde ar trebui sa se desparta o poteca de coborare in dreapta, spre casele Borogeanca, loc de intalnire cu drumul Petrimanu – Ciungetu. Vegetatia abundenta si lipsa unui traseu schitat pe aceasta directie de coborare ne obliga sa mai continuam mersul pe drumul forestier care incepe sa castige, usor, usor altitudine pe coama Muntelui Gropita, punte de legatura intre Tarnov si culmea principala a Muntilor Capatanii (sectorul Negovanu - Nedeia). 

Pe pantele Muntelui Gropita

Se pare ca am luat decizia cea mai inteleapta, deoarece dupa circa 10 minute de urcus pe acest drum ne gasim la o raspantie de drumuri. Directia principala urmeaza pantele ascendente ale Muntelui Gropita, iar in stanga, la circa 200 metri distanta intr-o coborare usoara, apare stana cu acelasi nume, situata in bazinul superior al Vaii Repedea. Cum punctul final al drumetiei noastre este tocmai in directia opusa, ne punem in miscare pe drumul forestier care se lasa spre Valea Latoritei.

In prima parte a coborarii pe acest drum avem ocazia sa surprindem niste imagini superbe cu Piatra Tarnovului, conturata foarte bine printre valurile de ceata, dincolo de padurea de rasionase in care incepem sa ne afundam.

Piatra Tarnovului, vedere dinspre vest

Traseul sinuos, pe alocuri cu coborare foarte rapida datorita declivitatii, se intersecteaza in multe locuri cu alte drumuri forestiere, astfel ca la urcare este foarte difícil sa pastrezi directia corecta, putand foarte usor sa intri pe un drum secundar si sa ai surpriza ca acesta nu duce mai departe de un parchet de exploatare aflat pe versant.

Dupa o jumatate de ora de coborare, la circa 1400 m altitudine, intalnim primul izvor de pe tot parcursul acestei calatorii, in poiana unei vechi cabane muncitoresti aflata in paragina, cu acoperisul prabusit in interior.  In total ne va lua aproximativ 1h – 1h 20 min de coborare sustinuta pe acest drum forestier pentru a ajunge la cabana forestiera Borogeanca (abandonata), pe drumul de pe Valea Latoritei la circa 10,5 km distanta in amonte de Ciungetu. 

Cantonul silvic Borogeanca

          Mai mentionam pe acest drumul de pe care tocmai am iesit intalnirea cu o portiune la zi dintr-o conducta ce transporta apa prin munte, parte integranta din cei 186 km de galerii care alcatuiesc intreg sistemul de aductiuni ce converg spre Hidrocentrala Ciungetu.

Este ora 18:30, iar oboseala este indulcita de frumusetea amintirilor cu care vom ramane din aceste meleaguri. Inaintarea se face la relanti prin Cheile Latoritei, admirand pitorescul acestei portiuni de drum ingustat, strajuit de un relief accidentat, cu dese conuri de dejectie ce se formeaza dinspre torentii laterali, precum si mici cascade ce curg de pe versanti, surse consistente de apa potabila.

Incheiem astfel intr-un mod placut - prin aceasta promenada in defileul format de Latorita -  escapada in acest masiv muntos ferit de fluxurile turistice de anvergura specifice altor zone carpatice.

Tarnovul este un munte al aventurii, al bucuriei interioare si fericirii de a te afla in contact direct cu natura neprihanita, intr-un areal nemijlocit de metode turistice moderne. Cine se incumeta sa escaladeze acest munte trebuie sa dea putin frau liber imaginatiei, adrenalinei, tupeului de e haladui prin locuri putin umblate si chiar nemarcate pe multe portiuni, mai devreme sau mai tarziu oricine fiind pus intr-o situatie de cumpana, acolo unde va trebui sa ia o decizie in speranta ca va alege traseul corect. Semnele turistice din acest masiv sunt extrem de rare isi dovedesc de cele mai multe ori inutilitatea, aparand adesea in locuri banale. De asemenea, defrisarile efectuate pe anumite portiuni si sumedenia drumurilor de exploatare ce se intretaie ca intr-un adevarat labirint te imbie pe variante gresite de acces sau fara capatai. Nu in ultimul rand, sporadicitatea ascensiunilor in acest masiv, de multe ori tot pe directii relativ intamplatoare, a franat schitarea anumitor poteci mai concrete care sa te indrume in sensul corect de deplasare, fie si in lipsa marcajelor. Porbabil aceste poteci exista dar rara frecventare a lor le-a facut sa se piarda sub litiera nederanjata de picior de om.

S-ar putea porni o adevarata dezbatere pe tema efortului material si uman de care  ar fi nevoie pentru sistematizarea unui traseu turistic care sa strabata matematic acest “secret” al Muntilor Capatanii. Personal, consider ca tocmai “salbaticia” si slaba includere a Tarnovului in traseele turistice montane, fac din acest masiv o raritate in peisajul Carpatilor Romanesti. Este acel munte in care ai o senzatie aparte, de incertitudine, stiind ca nu poti abuza de GPS, nu te poti baza marcaje, ci doar pe putinele informatii, mai noi sau mai vechi, puse cap la cap si confruntate cu situatia de pe traseu.

Voluntariat turistic – in doua cuvinte – fiecare drumet putand avea parte de o varianta noua sau mai putin umblata, la urcare. Chiar si descrierea traseului efectuat de catre mine nu certifica 100% succesul unei eventuale abordari similare deoarece perspectiva, intuitia si modul de abordare a ascensiunii pot diferi de la caz la caz.

Multa atentie la vipere, unul din pericolele certe din masiv, indeosebi daca e sa luam in considerare zilele insorite si calduroase cand aceste vietati ies pe calcar, iar depasirea Pietrei Tarnovului presupune intocmai acest lucru, respectiv escalada pe stancarie.

Recomand Tarnovul tuturor amatorilor de locuri putin umblate, iar peisajul si agilitatea fizica si mentala de care trebuie sa dai dovada pe tot parcursul drumetiei in aceste taramuri, ma obliga sa inchei articolul printr-un ultim compliment la adresa masivului: SPECTACULOS!!!.