Linia Arpad - moştenirea horthystă a Carpaţilor Orientali (partea a II-a)

(prima parte a articolului poate fi lecturată aici: Cosideraţii generale/ Structura defensivă din Carpaţii Răsăriteni – parte componentă a Liniei Arpad/ Mărturii ale retranşamentelor horthyste în zona Năsăudului/ Evacuarea liniilor fortificate şi alte evenimente din anul de graţie 1944)

Concluzii, dimensiuni turistice  şi perspective

Motto:
“A fost ultima încercare de a face Ardealul un spaţiu maghiar eliminînd sau minimalizând cultura şi limba română” - Ablonczy Balázs, "Ardealul revenit 1940-1944", 2011

Exacerbarea rolului pe care Linia Arpad (Arpad Vonal) l-a avut în desfăşurarea ostilităţilor din ultima fază a Războiului Mondial este specifică anumitor medii naţionaliste, şoviniste maghiare, a căror bravură pe această temă este nefondată. De multe ori se argumentează faptul că obiectivul în sine ar fi fost impenetrabil, depăşind alte construcţii de genul, din epocă.

Din capul locului trebuie menţionat, tot pe filiera surselor ungureşti, cum iniţiatorii proiectului au ajuns la concluzia că un astfel de aliniament fortificat nu este de netrecut, ci doar poate întârzia un asalt al inamicului (vezi aici, capitolul în limba germană „Die Árpád-Linie in den Karpaten”).

Mitul impenetrabilităţii cade din start! Iar prima breşă a Liniei Arpad (în zona Krosno - Dukla, graniţa slovaco-poloneză, 26 septembrie 1944; a nu se confunda cu depăşirea propriu-zisă a Pasului Dukla, ce s-a produs la 6 octombrie acelaşi an) certifică acest aspect.

Pasul Dukla, la graniţa slovaco-poloneză

(Trebuie menţionat faptul că strategia inţială a STAVKA (Înaltul Comandament al Armatelor Sovietice) era să evite de principiu hazardul unui asalt peste trecătorile carpatice bine fortificate şi să se înainteze spre Berlin prin câmpiile poloneze (Frontul I Ucrainean), precum şi dinspre sudul Transilvaniei spre Budapesta şi mai departe (Frontul II Ucrainean). Decizia de a lua cu asalt zona Krosno-Dukla a venit la sfârşitul lui august 1944, în urma spontanei insurecţii a partizanilor slovaci, cei care trebuiau susţinuţi efectiv de Armata Roşie)

Linia Arpad - moştenirea horthystă a Carpaţilor Orientali (partea I)

Cosideraţii generale/ Structura defensivă din Carpaţii Răsăriteni – parte componentă a Liniei Arpad/ Mărturii ale retranşamentelor horthyste în zona Năsăudului/ Evacuarea liniilor fortificate şi alte evenimente din anul de graţie 1944/ Concluzii, dimensiuni turistice  şi perspective

Motto:
“A fost ultima încercare de a face Ardealul un spaţiu maghiar eliminînd sau minimalizând cultura şi limba română” - Ablonczy Balázs, "Ardealul revenit 1940-1944", 2011




În loc de început...


Uneori entuziasmul prezentării unor locuri cvasi-necunoscute publicului larg, puţin amintite chiar şi în literatura de specialitate autohtonă, te însufleţeşte în demersul documentativ transformându-te într-un avid mesager al subiectului cu pricina.

Iniţial, textul de faţă a început să prindă contur din dorinţa de a încuna cu brio o „trilogie” dedicată zonei Năsăudului. Din acest ţinut de sus al Transilvaniei am prelevat la momentul oportun (în vara lui 2013) amintiri, sentimente şi informaţii esenţiale transmise mai departe sub forma unor articole ce abordează atât crâmpeie din istoria locurilor (aici), cât şi fascinanta lume a înălţimilor Bârgăului, munte cu relief domol, pestriţ, umanizat prin iscusinţa omului simplu, gardian al ruralului profund (aici).

Instantaneu năsăudean

La modul concret, abundenţa de amănunte fascinante referitoare la Năsăud, adevărată sursă de inspiraţie în demersurile descriptive menţionate – zic eu destul de consistente – reprezintă dovada clară a faptului că avem locuri prea puţin cunoscute în această ţară, că trăim ghidaţi de nevoi false căutând desfătarea în locuri exotice, suprasaturaţi fiind de clişee care ne fac să credem că România este depozitarul unor valori sumare, superficiale şi greşite, aşa cum se vrea insinuat prin sistemul veros de comunicare în masă ce  inoculează  în mentalul colectiv doar balast informaţional.

Făgăraşii de deasupra Loviştei în vremurile trăirilor profunde

A parcurge culmea sudică făgărăşană ce porneşte  dinspre Ţara Loviştei şi are ca şi puncte de reper Muntele Călugărul, Muntele Dăescu, Muntele Sfântul Ilie, Pietriceaua-Mâzgavu şi apogeul dat de sălbaticul Vârf Boia (2431 metri altitudine) dă naştere unor inedite momente de tihnă, de reflectare şi regăsire în solitudinea Carpaţilor de Miazăzi, toate acestea acţionând ca un veritabil leac pentru sufletele alienate din cauze îndeobşte aflate în cazuistica existenţei contemporane.

Totodată, clipele de răsfăţ vizual, în care efortul ascensiunii este uitat cu desăvârşire, iar lumina caldă a unei după-amieze târzii catalizează atenţia spre fabulosul peisaj al văilor, crestelor şi piscurilor semeţe, nu se pot înlocui nici cu cel mai iscusit sejur pe cuprinsuri exotice.

Munţii Şureanu: Vârful Negru, patrimoniu natural şi istoric ignorat

Pledoarie pentru cunoaştere şi ocrotire

Zona înaltă a Şureanului văzută Parâng

Generalităţi 

 (recomandare: cei mai puţin pasionaţi de „caseta tehnică a muntelui" pot sări peste acest scurt capitol, derulând pagina spre subiectul propriu-zis)

Constituţia geologică foarte complexă a Munţilor Şureanu, precum şi totalitatea agenţilor exogeni ce s-au „mulat” pe slăbiciunile domeniului petrografic în speţă au făcut din această unitate orografică un mozaic de îmbinări ale formelor de relief.

Preluare după Valer Trufaş, Constanţa Trufaş, „Munţii Şureanu”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986

Astfel, în funcţie de particularităţile rocilor, avem în primul rând la partea superioară a muntelui zone de platformă (ca nişte poduri interfluviale), extinse în peisaj, precum şi culmi compacte, greoaie dezvoltate pe roci cristaline, toate acestea supuse unui îndelung proces de modelare subaeriană. Sunt cele mai impunătoare părţi ale reliefului din Şureanu dacă socotim altitudinea la care s-au dezvoltat (peste 1700-1800 m) şi prestanţa pe care o impun privitorului ce le zăreşte din masivele învecinate.

Ateism vs credinţă: feţele aceleiaşi monede

De fel nu mă arunc în astfel de polemici, însă nu demult am întâlnit un crâmpei de informaţie  - ca să zic aşa - ce consider că ar putea "îmblânzi" măcar parţial războiul total dintre adepţii ateismului şi cei care cred în Divinitate, argumentele din citatul de mai jos putând fi de interes pentru cei cărora logica le spune mai mult decât patima.  

Aşadar, pe filiera unui cunoscut geograf şi geopolitician român, Silviu Costachie, avem posibilitatea să scoatem la lumină o concepţie de referinţă asupra statului,  pe care reputatul Jean Gottman - exponent important al Şcolii de Geografie Politică Franceză - a lăsat-o umanităţii în urmă cu peste şase decenii.

Jean Gottman

Despre Gottman se ştie că este promotorul unei geopolitici lipsite de ideologie, iar în mentalul colectiv a rămas ca fiind cel care a introdus pentru prima oară termenul de "megalopolis", în scopul definirii arealului BosWash de pe coasta nord-estică a S.U.A. ( marea aglomerare urbană ce porneşte de la Boston, trece prin New-York, Philadelphia şi sfârşeşte la Washington).

Elbrus 2014 - între vis şi realitate

Câte ceva despre Caucaz şi Elbrus// Recomandări iniţiale// Pe tărâmul Marelui Caucaz// Prima tentativă de a atinge vârful// A doua ascensiune a Elbrusului: izbânda/ Post - "summit": recursie şi concluzii 

Iată-l sosit şi pe ultimul mitan al lui iulie! Deconectaţi de la cotidian şi în formulă de patru (Nicu, Bogdan, Ionuţ, Walter) suntem pe cale de a porni într-o aventură mai mult decât antrenantă, în adâncul Munţilor Caucaz, această excepţională barieră orografică din locul unde Europa se îmbină cu Orientul, o adevărată “terra incognita” dacă e să o socotim în ansamblul sau.

Emoţia inerentă unei astfel de incursiuni pe tărâmurile obscure, sud-vestice, ale imensităţii numită Federaţia Rusă, pune presiune pe fiecare gest, fiecare gând, fiecare acţiune din preambulul intrigantei năzuinţe. 

Toate aceste senzaţii afective sunt dublate de conjuctura în care tot ceea ce vom întreprinde este conceput relativ pe cont propriu, fără confortul oferit de certitudinea pachetului turistic tocmit “a la carte” şi al căror artizani se vor ocupa cu minuţiozitate de întreg parcursul birocratic, mental şi fizic al temerarului potent financiar, ce se vrea ajuns pe culmile supreme ale Caucazului  indiferent de costuri.

Dar iată că zilele trec, preparativele sunt la final, iar întâlnirea cu impresionantul lanţ muntos devine o realitate din ce în ce mai palpabilă.

Români în Caucaz - un omagiu adus Vânătorilor de Munte

La sfârşitul lunii iulie a acestui an, un grup de 4 prieteni (Nicu, Bogdan, Ionuţ, Walter), am reuşit să atingem „Acoperişul Europei” (Vârful Elbrus – 5642 m, Munţii Caucaz), nu fără emoţii dacă socotim condiţiile meteo potrivnice (vânturi puternice, temperaturi sub -20 grade Celsius) şi anevoiosul proces de aclimatizare ca fiind adevărate încercări pentru cei ce se avântă arareori la asemenea înălţimi (întreaga poveste, aici).

În drum spre vârf

Locul unde potrivit legendelor greceşti Zeus l-a înlănţuit pe titanul Prometheus, Muntele Elbrus este un uriaş stratovulcan inactiv ce a erupt ultima oară acum aproximativ 2000 de ani. Vârful suprem se află situat pe teritoriul Republicii  Kabardino-Balkaria fiind unul dintre cele mai râvnite trofee din circuitul Seven Summits (înălţimile de referinţă de pe fiecare continent al Terrei, vezi aici)

Kabardino-Balkaria este parte componentă a Federaţiei Ruse, acest ţinut caucazian fiind actualmente relativ pacificat, comparativ cu anii 2000, când era socotit "a doua Cecenie" datorită insurgenţilor islamişti ce transformaseră zona într-un adevărat teatru de război. Spre exemplificare, în octombrie 2005, un atac-fulger al rebelilor asupra Capitalei republicii - oraşul Nalchik - a lăsat în urmă peste 140 de morţi, fiind nevoie de intervenţia a circa 2000 de soldaţi ruşi şi trupe speciale OMON pentru a recâştiga controlul asupra localităţii.

Experienţa croată: despre Split şi Muntele Mosor (Alpii Dinarici)

Experienţa croată/ Diocleţian – Hajduk – Torcida: cele trei embleme ale Splitului/ Muntele Mosor: Incursiune în Alpii Dinarici

Experienţa croată

Zic să mai vorbim şi despre alţii, că despre noi ne-am lămurit. Sau cum ar fi zis pe vremuri Olivia Manning: “România este ca un nebun care a moştenit o avere (păduri, râuri, petrol, minereu). Toată este risipită absolut ilogic.”

Aşadar, astăzi, despre o fărâmă din Croaţia, un stat şi o naţiune despre care toţi românii au auzit câte ceva. Unii ştim că de-acolo vine părintele Iugoslaviei socialiste (Iosif Broz Tito), alţii şi-au făcut un moft de vară pe cont propriu sau printr-o agenţie de turism, descoperind Coasta Dalmaţiei sau Lacurile Plitvice, în timp ce o seamă de oameni – puţini la număr – pot indica cu certitudine faptul că din Croaţia se trage un Nikola Tesla sau chiar Marco Polo, ca şi renumita cravată pe care soldaţii acestei ţări o purtau încă din secolul al XVII-lea.

Însă cei mai mulţi concetăţeni ai noştri ştiu despre fostul stat iugoslav doar că se califică frecvent la turneele internaţionale de fotbal sau că este celebru pentru o aşezare a cărei nume aminteşte de bărbăţia citată în rutina multor dialoguri colocviale autohtone. Dar să nu perseverăm în astfel de raportări, până la urmă „suntem ceea ce alegem să fim”, cum bine intuia psihologul Anatol Basarab.