miercuri, 14 ianuarie 2015

Linia Arpad - moştenirea horthystă a Carpaţilor Orientali (partea I)


Cosideraţii generale/ Structura defensivă din Carpaţii Răsăriteni – parte componentă a Liniei Arpad/ Mărturii ale retranşamentelor horthyste în zona Năsăudului/ Evacuarea liniilor fortificate şi alte evenimente din anul de graţie 1944/ Concluzii, dimensiuni turistice  şi perspective


Motto:
A fost ultima încercare de a face Ardealul un spaţiu maghiar eliminînd sau minimalizând cultura şi limba română” - Ablonczy Balázs, "Ardealul revenit 1940-1944", 2011




În loc de început...


Uneori entuziasmul prezentării unor locuri cvasi-necunoscute publicului larg, puţin amintite chiar şi în literatura de specialitate autohtonă, te însufleţeşte în demersul documentativ transformându-te într-un avid mesager al subiectului cu pricina.

Iniţial, textul de faţă a început să prindă contur din dorinţa de a încuna cu brio o „trilogie” dedicată zonei Năsăudului. Din acest ţinut de sus al Transilvaniei am prelevat la momentul oportun (în vara lui 2013) amintiri, sentimente şi informaţii esenţiale transmise mai departe sub forma unor articole ce abordează atât crâmpeie din istoria locurilor (aici), cât şi fascinanta lume a înălţimilor Bârgăului, munte cu relief domol, pestriţ, umanizat prin iscusinţa omului simplu, gardian al ruralului profund (aici).



Instantaneu năsăudean

La modul concret, abundenţa de amănunte fascinante referitoare la Năsăud, adevărată sursă de inspiraţie în demersurile descriptive menţionate – zic eu destul de consistente – reprezintă dovada clară a faptului că avem locuri prea puţin cunoscute în această ţară, că trăim ghidaţi de nevoi false căutând desfătarea în locuri exotice, suprasaturaţi fiind de clişee care ne fac să credem că România este depozitarul unor valori sumare, superficiale şi greşite, aşa cum se vrea insinuat prin sistemul veros de comunicare în masă ce  inoculează  în mentalul colectiv doar balast informaţional.


Vă invit să lecturati o ultima mostră de atractivitate din acest teritoriu de la răscrucea Drumului Rodnei şi celui al Dornelor şi Sucevei, prin punerea în lumina a unui obiectiv de sorginte horthystă, destul de controversat (la fel cum probabil vor fi şi unele păreri personale inserate în context), a cărui identitate reprezintă o povara în sine, conotaţiile acestuia fiind preponderent negative. Este un demers inedit, rezultatul multor luni de muncă asiduă, de documentare şi concepere, având în vedere sursele difuze care au fost selectate şi cercetate amănunţit pentru a închega o imagine corectă a tematicii în speţă, tematică cvasi-inexistentă în istoriografia românească.

Concomitent cu aprofundarea problemei, cu cercetarea surselor, a conjuncturii istorice  şi a realităţilor contemporane, observaţiile de ansamblu primează în fizionomia articolului. Se poate contura astfel un tablou relativ fidel a ceea ce a însemnat Linia Arpad în conjunctura militar-istorică a epocii şi - pentru unii mânaţi de frustrări şi atitudini revanşarde – încă înseamnă, dincolo de viziunea neutră ce ar trebui să primeze în relaţie cu acest vestigiu al trecutului.




Consideraţii generale


Carpaţii Româneşti au constituit de-a lungul veacurilor, în caz de necesitate, un adevărat refugiu pentru civilizaţia autohtonă. Izvoarele scrise şi gravurile păstrate din Antichitate certifică înfruntările tactice ce s-au purtat între daci şi romani pe culmile acestor munţi în care încărcătura istorică încă se vădeşte pe areale deosebit de extinse.

În Evul Mediu marele Imperiu Otoman a avut nenumărate dificultăţi în ce priveşte strunirea populaţiei de la nord de Dunăre, tocmai datorită „barierei” orografice şi a cuverturilor nesfârşite de pădure în care regimente întregi de ieniceri puteau pieri cu desăvârşire, la fel cum legiunile lui Publius Varus dispăreau acum 2000 de ani în adâncul întunecatei păduri Teutoburg, de la est de fluviul Rin.

Să nu uităm nici problemele pe care le-au avut habsburgii în zona Valahiei Mici (Oltenia), atunci când escaladarea la un nivel nemaintalnit în Europa a haiduciei în munţii din Bazinul Lotrului i-a forţat, în 1739, după nici 21 de ani de stăpânire în zona, să renunţe la acest teritoriu de la exteriorul Meridionalilor.

Mult mai aproape, în perioada contemporană, diferendele dintre Regatul României ccare dorea alipirea tuturor regiunilor istorice româneşti şi imperialismul austro-ungar devenit caduc în anii de graţie ai începutului secolului al XX-lea, au făcut din cumpenele munţilor adevărate linii de suferinţă ale căror urme se pot observa cu uşurinţă şi la un secol depărtare de Prima Conflagraţie Mondială.


Punct de adăpost din Primul Război Mondial în Carpaţii Moldo-Transilvani

Din Carpaţii de Miazăzi şi până în Masivele Buzăului şi înălţimile Vrancei, din Munţii Nemira până pe culmile Tarcăului şi mai sus de aceste locuri, amprentele tranşeelor şi ale obuzelor stau mărturie aprigelor desfăşurări de forţe care s-au soldat cu zeci de mii de suflete trecute în nefiinţă şi un număr şi mai mare de persoane rămase cu sechele fizice şi psihice ce le-au atârnat ca şi povară tot restul vieţii. Pe alocuri ai vaga impresie că nu a trecut nici un deceniu de la nefastul eveniment, atunci când contemplezi acurateţea cu care s-au păstrat în sol dovezile incomensurabilei drame.

Ajungând la momentul celui de-Al Doilea Război Mondial intrăm într-o nouă etapă de înzestrare a înălţimilor montane cu buncăre, cazemate, tranşee şi alte linii de adăpost/apărare, ce se vădesc preponderent în partea Carpaţilor Moldo-Transilvani, urcând apoi spre Maramureşul romanesc, pentru a trece în Zakarpatia Oblast (Transcarpatia Ucraineană sau Rutenia).

La nivel de ansamblu, pe teritoriul actual al României, tradiţia sistemelor de fortificaţii moderne coboară până în ultima decadă a secolului al XIX-lea, atunci când marele artizan al retranşamentelor de la Namur, Liege şi Anvers - generalul belgian Henri Alexis Brialmont - este chemat de către Carol I pentru a desăvârşi centura de forturi şi redute a Bucureştilor, menită să crească importanţa strategică a Capitalei Ţărilor Române.


Sistemul de fortificaţii al Bucureştiului: Afumaţi





Tot în acei ani, proiectele de baterii cuirasate ale maiorului german Maximilian Schumann au stat la baza studiilor ce s-au desăvârşit prin fortificarea zonei dintre marele cot românesc al Dunării şi Curbura Carpaţilor, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi, un punct nevralgic de la exteriorul munţilor, aşa cum confirmase şi Războiul de Independenţă din 1877.

În preajma celei de-A Doua Conflagraţii Mondiale, sistemul defensiv întins pe sute de kilometri la graniţa de vest a României (generic intitulat „Linia Carol”, după numele iniţiatorului, Carol al II-lea) era menit să contracareze eventualele porniri revizioniste ale vecinilor din Câmpia Panonică, însă contextul istoric nu a permis nici finalizarea şi nici folosirea activă a respectivelor construcţii.

Jocurile strategice ale Germaniei naziste dar şi ale Uniunii Sovietice au obligat în anul 1940 România la cedări teritoriale atât spre această din urmă, cât şi spre Ungaria şi Bulgaria, încurajate – şi chiar susţinute - de succesul agresorilor stalinişti (vezi aici).


Pierderile teritoriale ale României în anul 1940

Cu privire la acest aspect,  în volumul „Marile Puteri şi România (1856-1947)”, Nicolae Ciachir noteaza: „sovieticii nu s-au mulţumit cu satisfacerea pretenţiilor lor, ci urmăreau să desfiinţeze statul român. Astfel, ministrul Germaniei acreditat la Budapesta raporta la 1 iulie 1940, orele 02:05 a.m., printr-o telegramă adresată Ministrului de Externe, la Berlin, că ministrul sovietic de la Budapesta îi încuraja pe unguri să întreprindă imediat o acţiune împotriva României, făcându-se specificarea că Rusia manifestă dezinteres pentru Transilvania şi spaţiul carpatic.


Caricatură din epocă (Daily Mirror) ilustrând situaţia Regelui Carol,
aflat în cumpăna intereselor sovietice şi naziste

Două zile mai târziu, la întâlnirea dintre Molotov şi trimisul diplomatic maghiar la Moscova - József Kristóffy - ministrul de externe sovietic enunţa cu dezinvoltură: "guvernul sovietic consideră pretenţiile Ungariei faţă de România ca fiind fundamentate.” (vezi articolul lui Marius Tãrîţã).

Acalmia dată de angajamentul nemţilor de a garanta noile graniţe ale unei Românii trunchiate a dat răgaz invadatorilor din Ardealul de Nord – conduşi de „amiralul fără flotă” Miklos Horthy (al treilea regent al Ungariei după Iancu de Hunedoara şi Lajos Kossuth) - pentru a construi în linişte o serie de aliniamente fortificate, în perspectiva unor schimbări neprevăzute în structura geopolitică a zonei.


Horthy împreună cu Hitler

Pe litoralul românesc, începând cu 1941 Misiunea Marinei de Război Germane a construit o serie de cazemate şi baterii (cum ar fi Tirpitz şi Lange Bruno) destinate susţinerii efortului de respingere a unui eventual asalt maritim sovietic, prezenţa bazelor navale fortificate de la Sevastopol şi Odessa impunând astfel de măsuri. Pe acelaşi considerent a fost ridicată de către Armata Regală Română seria de buncăre din zona Constanţei, construcţiile fiind desăvârşite în prima parte a anului 1944, multe dintre ele putând fi observate şi astăzi.

În martie – aprilie 1944, prin Ofensiva Uman – Botoşani, sovieticii au reuşit să rupă în două  Grupul de Armate Sud al Axei. Pe aliniamentul românesc, asaltul Armatei Roşii s-a oprit în urma celor două Bătălii de la Târgu Frumos care au stabilizat linia frontului pentru mai bine de 3 luni, până la evenimentele din ultima parte a lui august. Tot din martie 1944 începe fortificarea liniei defensive de pe ambele părţi ale Prutului, pe direcţia aproximativă Târgu Neamţ – Paşcani – Târgu Frumos – Iaşi – Chişinău – Tighina, până la Nistru. O serie de adăposturi betonate, cazemate prevăzute cu guri de foc, şanţuri şi alte lucrări de profil au fost efectuate pentru a spori şansele contracarării intervenţiei sovietice.
Cazemată în arealul Târgu-Neamţ (copyright Radu Apreutesei)

Dacă la data  ostilităţilor de la Târgu Frumos aceste construcţii nu erau finalizate, în schimb la debutul Operaţiunii Iaşi – Chişinău (20.08.2014) ansamblul era edificat cu prisosinţă. Totuşi nu se puteau emite pretenţii în faţa masivei acţiuni inamice, care în numai două zile a dus la prabuşirea poziţiilor germano-române. O mărturie secvenţială referitoare la fortificaţiile din Moldova apare în cartea lui Ivor Porter („Operaţiunea Autonomous. În România pe vreme de război”):

 "Se vede treaba că armata rusă a avut în vedere în planul lor de atac să arunce în aer toate cazematele, începând de la nord de Băile Oglinzi, de pe Dealul Buburuzului, Pădurea Cenuşa, pe Coasta Ingăreşti – Urecheni – Păstrăveni – Tupilaţi – Hanul Ancuţei, pentru că s-au aflat în calea lor şi s-au izbit de o adevărată fortăreaţa strategică de nepătruns. 
Aşa se explică cum în primele ore ale dimineţii de 24 august imediat ce au ajuns la cazemate le-au dinamitat cu o încărcătură puternică de exploziv şi le-au distrus în întregime.
Explozia cazematelor s-a produs aproape simultan, producând un sunet înspăimântător iar unda de şoc a zguduit din temelii oraşul Târgu Neamţ asemănător unui cutremur puternic, devastator."

S-ar crede că respectiva conjunctură a celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat ultima etapă de anvergură în ceea ce priveşte structurile fortificate, buncărele militare, clădite cu eforturi umane şi financiare uriaşe pe teritoriul României. Însă începutul anilor '50 a adus o nouă serie de astfel de construcţii, în lumina înteţirii conflictului ideologic dintre Tito şi Stalin ce ne-a prins oarecum la mijloc.

Aşadar, dinspre Moscova li s-a impus comuniştilor autohtoni să dezvolte la graniţa ţării cu Iugoslavia o linie întărită (pornind din perimetrul Curtici spre Orşova şi mai jos) care să se continue cu aliniamentele de acelaşi profil ce trebuiau desăvârşite de Bulgaria, de-a lungul Văii Timocului, până spre Grecia. Dispariţia liderului sovietic în 1953 a dus la îmbunătăţirea relaţiilor dintre România şi Serbia, astfel că ridicarea respectivelor cazemate s-a dovedit a fi fără rost (vezi aici şi aici).




Structura defensivă din Carpaţii Răsăriteni – parte componentă a Liniei Arpad


Sistemul fortificat despre care vorbim se înscrie în tendinţa generală interbelică, atunci când diferite state foste beligerante şi nu numai au căutat să-şi asigure frontierele - mai noi sau mai vechi - în punctele nevralgice, dar mai ales în direcţia vecinilor consideraţi inconstanţi, cu accese revanşarde s.a.m.d. Aşa a apărut Linia Defensivă Maginot durată de francezi la graniţa cu Germania sau Linia Siegfried ridicată de nemţi şi opusă celei dintâi. În acelaşi context al construcţiilor cu rol defensiv mai pot fi menţionate şi sovietica Linie Stalin, finlandeza Linie Mannerheim sau lanţul fortificat Metaxas din Grecia.

Ca atare, Linia Arpad - Arpad Vonal în maghiară - reprezintă un ansamblu complex de construcţii realizat în timpul celei de-A Doua Conflagraţii Mondiale în principal de către Ungaria horthystă (iniţiatorul fiind colonelul Teofil Hárosy, şeful corpului ingineresc al armatei maghiare), care vroia să-şi asigure noile teritorii şi graniţe obţinute prin înlesnirea faptului că devenise un aliat natural al celui de Al Treilea Reich în anii ’30, iar spre sfârşitul aceluiaşi deceniu începuse să adune roadele acestei colaborări monstruoase.

În termeni mai largi, funcţionalitatea Liniei Arpad (dar şi a altor structuri maghiare cu acelaşi profil: Linia Atilla din zona Budapestei, poziţiile Hunyadi şi St. Laszlo/Ladislau de la exteriorul Carpaţilor Ucrainieni  ş.a.) servea intereselor Germaniei Naziste, atât prin protejarea de la depărtare a graniţelor estice ale acesteia, cât şi prin securizarea arealelor petrolifere din regiunea transdanubiană ungurească.





Întregul sistem fortificat ce poartă numele fostei dinastii maghiare se întinde pe mai bine de 600 km (unele surse vorbesc de 780 km) , pe linia Carpaţilor Estici, fiind o mărturie a trecutului din care aproximativ o treime revine României, una Ucrainei, iar ultima parte din întreg este fracţionată între Slovacia şi Polonia.

Pe portalul arpad.lapok.hu se specifică faptul că primul buncăr al Liniei Arpad a fost construit în Transcarpatia (Rutenia/Karpatalja), după modelul Maginot, considerat la ora respectivă etalonul suprem în domeniu. În toamna lui 1940 o comisie maghiară a vizitat fortificaţiile franceze şi belgiene ocupate între timp de nemţi, ulterior conceptul de buncăre mari, specific franţuzesc, fiind regândit şi adaptat la condiţiile naturale din Carpaţi.

Cazematele urmau să aibă dimensiuni mai reduse şi să fie mai puţin rigide, prin aceasta înţelegându-se nevoia de susţinere reciprocă între locaţii (îndeosebi pe partea de artilerie, în cazul unui asalt efectiv).

Bugetul alocat comandamentului acestor lucrari a fost dupa cum urmeaza: 01.07.1939 - 30.12.1940: 14,2 milioane Pengő; 1941: 6,8 milioane Pengő; 1942: 19 milioane Pengő; 1943: 67 milioane Pengő; 1944: 67,5 milioane Pengő (Pengő, precursor al Forint-ului, a fost moneda de schimb a maghiarilor între 1927 şi jumătatea lui 1946, an în care această unitate de plată a devenit subiectul celei mai mari valori de hiperinflaţie înregistrată vreodată în lume – vezi aici; la rata de schimb din 1938 1 Pengő echivala cu 4,4 Dolari, însa sumele mari alocate în anii 1943 şi 1944 sunt oarecum derutante, inflaţia începând, uşor, să se facă simţită, ca o consecinţă a deja probabilei înfrângeri a puterilor Axei).

În ce ne priveşte, construcţia acestor cazemate, buncăre din beton armat, a fost realizată – cel mai probabil – şi în lumina evenimentelor din Primul Război Mondial. Atunci s-au dat lupte crâncene în trecătorile Carpatice (un exemplu concludent pentru zona Orientalilor este dat de înaintarea Armatei Române pe direcţia dinspre Mureşul Superior şi conflictele aprige din Defileul Topliţa-Deda şi de pe culmile Munţilor Călimani).

Este de la sine înţeles că armata de ocupaţie şi strategii acesteia au vrut să minimalizeze hazardul unui eventual asalt pe aliniamente similare, înzestrând astfel multe din dealurile, măgurile muntoase (care dominau axele strategice de comunicaţie) cu astfel de construcţii subterane capabile să adăpostească unităţi de infanterişti, artilerişti dar şi logistică aferentă (tunuri, puşti-mitralieră etc.).

În peregrinările prin Ţara Năsăudului mi-a fost dat să admir astfel de cazemate/buncăre – paradoxal – construite în mare parte prin efortul cumulat al românilor şi evreilor ardeleni din zona anexată, care au fost concentraţi între 1940-1944 în detaşamente de muncă forţată („munkaszolgálat”).

Alături de asasinate, torturi, lagăre de concentrare sau încadrarea ca anexe în structurile armate trimise pe frontul sovietic, respectivele unităţi de muncă silnică erau parte a premeditatului program horthyst de intimidare şi lichidare a populaţiilor din teritoriile anexate între 1938 şi 1941. Astfel, prin supliciile la care au fost silite, la care se adaugă subnutriţia ca stare impusă, multe fiinţe umane din detaşamentele de lucru forţat şi-au pierdut viaţa doar pentru vina de a nu fi maghiar...

Principiul "muncii forţate" a fost stabilit iniţial pe baza Legii nr.2/1939 care reglementa sistemul naţional defensiv al Ungariei, obligând cetăţenii de altă etnie aflaţi la vârsta stagiului militar să se înroleze în acest serviciu silnic ce avea o dublă menire: - grăbirea lucrărilor de infrastructură civile şi militare de pe teritoriul statului fascist; - exterminarea prin muncă a celor indezirabili (evrei, români, slovaci s.a.)

La apogeul sau în anul 1944, regimul "muncii forţate - munkaszolgálat" cuprindea circa 570 de companii pe tot cuprinsul Ungariei şi al ţinuturilor alipite. La o medie de 200-250 de lucrători per companie rezultă un număr de circa 120.000 - 140.000 de oameni care prestau impus în beneficiul Budapestei.

Teritorii anexate de Ungaria între 1938-1941

Experţii în Holocaustul înfăptuit pe teritoriul Ungariei fasciste estimează că numai între 1941-1944 şi-au pierdut viaţa un număr de 25.000 până la 42.000 de evrei înrolaţi în detaşamentele de muncă forţată.

Deşi fără a se ridica la procentul de victime existente în rândul populaţiei evreieşti, putem nota cu certitudine că multe alte mii de morţi şi dispăruţi vin din grupul etniilor majoritare găsite de regimul horthyst în zonele anexate.

Pe teritoriul Ardealului de Nord aceste companii de civili cuprinzând bărbaţi cu o vârstă de peste 20 de ani au efectuat sub pază armată tot felul de munci efective, de la ridicarea adăposturilor militare, cazematelor, până la încropirea tranşeelor de apărare, a drumurilor, tunelurilor şi căilor ferate.

În ultimii ani ai regimului de teroare unii dintre ei au fost detaşaţi pe teritoriul maghiar, dar şi  al fostei Cehoslovacii (Protectoratul Boemiei şi Moraviei, respectiv Slovacia fascistă) sau al Poloniei, acolo unde intervenţia sovietică din toamna lui 1944 şi prima parte a anului următor i-a considerat drept unelte/colaboratori ai inamicului, deportandu-i în gulagurile siberiene. Doar cei care au avut norocul să fie eliberaţi de armatele române ce au „măturat” o bună parte din teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei începând cu toamna anului 1944 au avut o soartă mai blândă, după calvarul anilor de asuprire horthystă întorcându-se în Ardealul natal.

Unităţile de muncă ce se ocupau de ridicarea construcţiilor în speţă erau împărţite în sectoare de lucru ale căror supervizori răspundeau direct în faţa unui comandament militar central (condus de locotenent-colonelul Ernő Pacor) însărcinat cu coordonarea şi edificarea întregii Linii Arpad conform standardelor.

Responsabilii acestor sectoare erau însărcinaţi inclusiv cu plasarea mâinii de lucru plătite, respectiv civilii maghiari calificaţi şi necalificaţi, adiacenţi batalioanelor de muncă silnică, neremunerate.

Astfel, muncitorii unguri necalificaţi - majoritatea celor care au lucrat în Carpaţii Orientali erau racolaţi din ţinuturile Csongrad şi Bekes, Ungaria - erau plătiţi la oră, cu circa 1 Pengő şi 10 Fillérs / 1 Pengő şi 30 Fillérs.

Exemplificând, Kalman Bajor, maior al armatei maghiare şi coordonator al construcţiilor fortificate de pe Someşul Mare şi Valea Ilvei, indică faptul că în epocă puteai comanda un meniu complet în Pesta, contra unui Pengő. În cazul persoanelor calificate (fierari betonişti, electricieni, tâmplari etc.) salarizarea era şi mai atractivă, la aceasta adăugându-se şi cazarea gratuită în barăci detaşabile, în condiţii mai mult decât rezonabile ţinând cont de zona de munte.

Având în vedere aspecte ce ţin de contraspionaj şi temerea că s-ar putea deconspira planurile acestor fortăreţe, civililor puşi să lucreze la buncăre li se dădeau minimul de informaţii referitor la scopul muncii lor. Lucrătorii erau obligaţi să-şi ia angajamentul atât verbal cât şi prin semnarea unui document) că nu vor furniza nimănui date cu privire la activităţile prestate la aceste obiective.

Sistemul defensiv horthyst din estul Transilvaniei a fost planificat să aibă 5 tipuri de cazemate, după cum am mai menţionat anterior necesităţile ţinând fie de adăpostul soldaţilor, ofiţerilor şi muniţiei, fie de supravegherea culoarelor de comunicaţie sau chiar de a desemna „cuiburi de tragere” efective.

Alte amănunte notabile ce ţin de ridicarea acestor linii fortificate:

- în prepararea betonului a fost folosit doar ciment Portland de calitate superioară (exista un singur tip de ciment în epocă pretabil a fi folosit în condiţii de temperaturi exterioare sub -5 grade Celsius);

- o bună parte a pietrişului necesar pregătirii betonului a fost adusă cu trenul de la Nyekladhaza, nordul Ungariei, însă cantităţi importante de piatră spartă (granite, porfire, andezite, bazalte, gresii, calcare) au fost excavate/detonate de la faţa locului, după cum atestă cicatricile ce se pot observa şi astăzi în multe zone;

- adăposturile erau ridicate în gropi după ce se îndepărtau mase mari de sol, construcţiile fiind apoi înconjurate cu piatră spartă (eventualul impact al proiectilelor urmând să lezeze doar acest înveliş protector, ci nu direct zidul de beton), ulterior fiind acoperite cu un strat de 30-40 cm de pământ în scop de camuflare;

- poziţiile deschise de tragere (deci nu ambrazurile) erau concepute în unghiuri convenabile pentru a se putea acoperi reciproc prin foc de acoperire;

- betonul era preparat manual  de către muncitorii silnici (fără mixere) iar deplasarea materialului pe versanţi, spre locaţie, s-a făcut prin improvizarea unui sistem de transport bazat pe troliuri, vagonete şi şine de la căi ferate miniere, confiscate de la diferitele exploatări de profil din zonele abuziv ocupate;

- odată ce uşa/uşile blindate ale cazematelor se închideau, în interiorul adăposturilor fiecare soldat dispunea de 4 mc de aer, îndeajuns pentru 4 ore de staţionare; după cum se menţionează tot pe portalul arpad.lapok.hu, respectivele uşi blindate aveau provenienţă românească şi cehoslovacă, fiind recuperate din cadrul Liniei Carol şi din părţi ale Liniei Benes, ajunse între timp sub controlul fasciştilor maghiari;

- acolo unde erau necesare, până şi ambrazurile (angrenajele din cadrul deschizăturilor blindate - reazămul artileriei) soseau la locaţii de-a gata, fiind folosite structurile de acelaşi tip dezmembrate de horthysti din sistemele de fortificaţii menţionate anterior;

- în amonte de aceste buncăre, pe coridoarele de trecere erau înşirate piramide de beton („dinţi de dragon”) ce aveau rolul să blocheze înaintarea tancurilor. Aceste piramide aşezate în rânduri de 3-4 de-a latul căii de comunicaţie, aveau deobicei apotema de 1 m şi erau ranforsate în aşa fel încât să nu fie uşor desprinse de la sol. Astfel de obstacole (la care se adaugă şi o serie de coloane de oţel îndoite şi încastrate în acelaşi material de construcţie foarte rezistent) au fost aşezate inclusiv în albia răului Ilva, după ce în prealabil cursul apei a fost deviat temporar;

-  pe lângă respectivii „dinţi de dragon”, cuiburile de tragere şi artileria ca atare, cazematele erau susţinute şi de o densă reţea de tranşee, sârmă ghimpată, turnuri de veghe, mii de mine îngropate în pământ, toate acestea făcând ca sectoarele fortificate să fie relativ dificil de penetrat prin atacuri frontale, doar eventualele manevre pe flancuri putând avea sorţi de izbândă;

- pe pantele din faţa buncărelor, în direcţia răsăriteană (de unde puteau înainta inamicii), pădurile erau parţial îndepărtate pentru a potenţa câmpul vizual, totodată buştenii fiind aglomeraţi la baza versantului cu scopul de a nu permite infanteriei sau tancurilor sovietice să avanseze uşor spre locaţie în cazul în care celelalte componente ale reţelei de apărare ar fi cedat.




Piramide de beton pentru blocarea înaintării tancurilor (surse:aici şi aici)

Dovezile războaielor mondiale se întind în Masivul Rodnei (între anii 1940-1944 Vârfului Pietrosul Rodnei - "acoperişul" Carpaţilor Orientali -  i-a fost schimbată titulatura, fiind denumit Vârful Horthy Miklos de către fanaticii invadatori), în Bârgău, spre culmile Munţilor Suhard, ca şi spre Obcinele Bucovinei şi înălţimile Maramureşului, astfel că aproape întreaga grupa nordică a Carpaţilor Orientali poartă pecetea conflictelor armate.

 Acelaşi lucru se poate spune şi despre grupa centrală, iar strict în ce priveşte Al Doilea Război Mondial, dinspre miazănoapte până la Pasul Oituzului comandanţii horthysti au urmărit să fortifice cu precădere toate culoarele de comunicaţie, trecătorile carpatice care ar fi putut favoriza o ofensivă dinspre frontul de est.

Practic, în Carpaţii Româneşti au fost construite între 1942 – 1944 linii de fortificaţii preponderent în următoarele perimetre (de la nord la sud): Vaser, Poienile de sub Munte, Borşa (Prislop), Rodna, Ilva Mică, Ilva Mare, Mureşenii Bârgăului (Tihuţa), Tulgheş, Borsec, Lunca Bradului, Bicazu Ardelean, Lunca de Sus, Caşinu Nou, Bixad, Valea Uzului şi Pasul Oituz.





Mărturii ale retranşamentelor horthyste în zona Năsăudului



1) Pasul Rotunda şi ansamblul Văii Ilvei

Pe baza observaţiilor personale şi nu numai, în arealul Pasului Rotunda, pe cumpăna de ape dintre Someşul Mare şi Bistriţa Aurie, apar numeroase urme ale tranşeelor, barajelor antitanc sau cazematelor din beton armat.


Ruine ale fortificaţiilor din Pasul Rotunda

 Există chiar şi un cimitir militar cu cruci anonime care atestă sângele vărsat în aceste locuri.
Prin înlesnirea domnului colonel (r) Dumitru Roman, redactor-şef al revistei "România Eroică",   am reuşit să aflu mai multe informaţii despre acest cimitir, ajungând inclusiv la volumul „Recunoştinţă pentru eroi” (2011), autor Ioan Cordovan, ce face referiri la respectivul loc de îngropăciune. Obiectivul în sine se află sub administrarea Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” (filiala Bistriţa-Năsăud), efor local fiind un reprezentant al autorităţilor comunei Şanţ.


Cimitirul din Pasul Rotunda (copyright: Tudor Ghioc)

Pe lângă soldaţii români şi austro-ungari înmormântaţi aici în perioada Primului Război Mondial, în cimitir se păstrează şi o serie de gropi individuale şi comune ce adăpostesc osemintele ostaşilor români, dar şi sovietici (deshumaţi în 1946 şi mutaţi în „Cimitirul Militar al Eroilor Ruşi”, din Bistriţa) căzuţi în schimburi de focuri din timpul ultimei conflagraţii mondiale.

 În Pasul Rotunda au fost îngropaţi şi militari ai coaliţiei hitleristo-horthyste ucişi în timpul retragerii din nordul Moldovei sau urmăriţi de trupele sovietice ale Frontului 4 Ucrainean care au trecut prin zonă în august - septembrie 1944 în perioada marii ofensive Iaşi – Chişinău („Bătălia pentru România”). Vorbim de etapa războiului când au avut loc retrageri deliberate ale naziştilor, iar ulterior Linia Arpad a început să cedeze sau să fie abandonată subit.

Dintr-un comunicat al filialei asociaţiei care are în grijă acest cimitir (vezi aici) se pare că în zona Rotunda s-au delimitat mai multe morminte, urmând a se realiza şi un monument adecvat care să cinstească memoria acelor combatanţi.  În toamna lui 2014 acest cimitir a trecut şi printr-o nouă amenajare sumară, mulţumită unui grup de voluntari din comuna Maieru.

Revenind la Linia Arpad,  cu referire la Valea Ilvei (între Ilva Mare şi unirea văii cu Someşul Mare), din stas-ul celor 5 tipuri de fortificaţii menţionate ceva mai sus au predominat cele cu rol de adăpost în care soldaţii se puteau retrage în cazul în care artileria inamică era setată pe poziţii.

Surse maghiare indică faptul că în zona Ilva Mare au existat circa 18 fortificaţii de acest gen, majoritatea cu rol defensiv, la care se adaugă un buncăr cu rol tactic de unde comandamentul militar putea supraveghea întreg teatrul de operaţiuni. Doar una din aceste cazemate era dotată cu ambrazuri, cea situată undeva aproape de confluenţa Ilvei cu Someşul Mare.




2) Buncărul de pe Dealul Strâmba ( Ilva Mică)


Un loc de nădejde în rândul mărturiilor despre ultimul Război Mondial îl reprezintă buncărele durate în imediata apropiere a comunei Ilva Mică (Kisilva), în special la sud-est de aceasta, pe prispele joase ce urcă spre Muntele Heniu şi al sau vârf de referinţă în Ţinutul Bârgaielor, care domină împrejurimile de la o altitudine de 1611 m.

Informaţiile despre aceste construcţii de la Ilva Mică există într-o oarecare măsură pe diferite canale online sau scrise, însă chestiile de amănunt se păstrează în arhive din exteriorul României de astăzi. La o privire mai atentă a teritoriului determinat precum şi a condiţiilor de relief din zonă putem creiona un tablou fidel al complexului de factori care a condus la o strategie de ridicare a unui adăpost de profil militar pe dealurile cu pricina.


Ilva Mică

Geografic vorbind, comuna Ilva Mică este situată la locul de întâlnire al râurilor Ilva şi Someşul Mare, având un amplasament mai mult decât strategic în avalul căilor de comunicaţie înlesnite de cursul celor două ape. Dacă socotim că în arealul aproximativ al acestei comune au loc şi confluenţele Ilvei cu Pârâul Strâmba, dar şi cu Leşul, iar  dirijarea unor alte drumuri deloc de neglijat se face şi pe aceste  văi secundare, imaginea de ansamblu devine clară în ce priveşte importanţa perimetrului respectiv în tactica militară a celui ce deţine controlul înălţimilor.


Dealul Strâmba şi împrejurimile (prelucrare după o hartă de Traian Naum)













Luat ca atare Dealul Strâmba are o altitudine de circa 684 m (cf. Dan Loghin)  şi face parte din spinarea compactă,  joasă şi netedă, ce înaintează că o peninsula între Văile Lupului şi Strâmbei. Vorbim aici de o prelungire joasă înspre vest, apoi spre nord, a Muntelui/Dealului Măgurii (cca. 1226 m), la rândul sau acest punct de reper altimetric nefiind decât un „străjer” al imensului corp subvulcanic numit Heniul Mare. Un adevărat „zid” de nepătruns acest zenit al Munţilor Bârgau, garanţie a faptului că o eventuală agresiune dinspre sud (Drumul Dornelor şi Sucevei) este exclusă.

La circa 30 - 40 de minute depărtare de Ilva Mică, urcând agale pe pantele dealurilor din apropierea aşezării, ieşim într-o zonă de platou, înierbată, animată din loc în loc de căpiţe de fan, dar şi de bucăţi imense de beton aruncate de-a valma în peisajul bucolic al spinărilor domoale.




Profunzimea de câmp vizual relevată de la această altitudine de nici 700 de metri este o altă trăsătură definitorie ce ne dă măsura integrării sale în suita punctelor întărite militar de-a lungul munţilor. Avem aici o panoramă foarte amplă care urcă atât spre Vârful Heniului Mare, cât şi spre amontele culoarelor Leşului şi al Ilvei, ca şi spre Bazinul Pârâului Strâmba, ce înaintează dinspre sud, din zona pasului cu acelaşi nume, dincolo de această trecătoare dăinuind, printre altele, aşezările Susenilor şi ale Prundului Bârgăului.



Valea Ilvei


Bazinul Pârâului Strâmba

Spre gura de vărsare (vest) albia domoală a râului Ilva a permis încropirea comunei pe care o şi admirăm de sus, iar - militar vorbind – supravegherea unei mici porţiuni din avale  a culoarului Someşului Mare (ce desparte Munţii Rodnei de cei ai Bârgăului) se poate face cu foarte mare uşurinţă din punctul în care ne aflăm.

Totuşi, situaţia din epocă făcea că întregul efort de edificare a construcţiei de faţă să fie orientat întru contracararea pericolului dinspre est ce avea două cai de afluare în zona, respectiv Ilva şi Leşul.

Din comunicările publice existente, buncărele de aici (între care şi un adăpost tactic pentru ofiţeri) sunt incluse în ceea ce se cheamă „a doua linie de apărare”, susţinând totodată un batalion de Vânători de Munte cantonat în vale. Pe lângă buncăre s-a realizat şi un sistem de tranşee, un tunel dar şi o serie întreagă de barăci, precum şi clădiri care să găzduiască soldaţii, adăposturile subterane urmând să folosească drept refugiu doar în caz de ameninţare făţişă a artileriei sovietice.

Linia de apărare din perimetrul Ilva Mică a fost dată în folosinţă în prima parte a anului 1944 permiţând horthystilor să se concentreze şi pe ultima componentă a ansamblului de fortificaţii din zonă, respectiv cea de lângă comuna Rodna, pe Someşul Mare, la  circa 10-12 km în amonte de Sângeorz-Băi. Ca o paranteză, cei care lucrau în 1944 la definitivarea liniei defensive din Carpaţii Orientali au putut observa cu uşurinţă bombardamentele americane asupra Ploieştiului din data de 5 aprilie, luminile exploziilor de dincolo de munte, ce animau negura nopţii, fiind uşor de intuit şi de la 300-400 km depărtare (conform memoriilor lui Istvan Mago, la acea dată soldat în unitatea de lucru responsabilă cu edificarea buncărelor de la Lunca de Jos).




Prin fizionomia „blândă” a culmii din continuarea sudică a Dealului Strâmba, ce trece în acelaşi decor domol chiar şi dincolo de pasul ce dă şi numele colinei, putem deduce că exista o cale de legătură facilă între respectivul obiectiv militar de deasupra Ilvei Mici şi Prundul Bârgăului. În această din urmă aşezare erau încartiruite în a doua jumătate a anului 1944 Divizia 27 de grăniceri secui şi Regimentul ungar 33 vânători de munte, unităţi militare de tristă amintire pentru memoria colectivă a localnicilor (vezi aici şi aici ).

Revenind la cazemata cu pricina, dacă ajungi în vârful acestei coline a Strâmbei în necunoştinţă de cauza puţine indicii îţi vor semnala complexa construcţie ce dăinuieşte sub păşunea punctată din loc în loc de căpiţe sau arbori spontani.

Două guri de intrare în subteranele ale căror amploare te va sidera se vădesc cu greu prin puzderia de crengi şi ramuri aşezate deasupra din grija locanicilor care au vrut să elimine neprevăzutul unor alunecări accidentale în adâncuri.






Cu ceva efort reuşesc să răzbesc spre treptele reci şi umede care mă vor purta în păienjenişul de încăperi şi coridoare înguste zidite în urmă cu 7 decenii.

După două cotituri descopăr - la lumina frontalei - o „arteră” principală de aproximativ 70-80 de metri lungime, poate chiar mai mult. Această este coloana vertebrală a adăpostului de faţă, pe ea grevându-se, perpendicular, culoare laterale mai scurte.










Din loc în loc există camere de staţionare a trupelor sau pentru stocarea proviziilor şi a armamentului. Se pot identifica un număr de minim 4-6 ieşiri înspre capetele culoarelor, unele dintre ele obturate parţial, altele total de bolovani şi bucăţi de beton rezultate în urma unor explozii, certitudine a faptului că respectivul buncăr a fost avariat intenţionat de către trupele horthyste în retragere, pentru a nu lăsa infrastructura specifică în mâinile inamicului (respectiv unităţile Armatei Roşii care începuseră să debuşeze în toamna lui 1944 dinspre est, pe aliniamentul Carpaţilor Orientali).












Intervenţia maghiară de avariere/distrugere voită a infrastructurii de orice fel (inclusiv a adăposturilor subterane) ce ar putea susţine operaţiunile inamice se confirmă şi prin demersul de a dinamita spectaculoasa şi strategica linie ferată dintre Ilva Mică şi Vatra Dornei, circa 34 de lucrări de artă (poduri, viaducte, tuneluri), precum şi alte clădiri adiacente de pe acest traseu feroviar căzând pradă acestei tactici militare de „pârjolire” (vezi aici). Dispozitivele de „autodistrugere” foloseau tehnologia germană din epocă.

În ce priveşte cazemata de pe Dealul Strâmba, pagubele observabile doar în dreptul gurilor de ieşire, precum şi lipsa altor daune (distrugeri majore în subteran, urme aleatorii de obuze pe dealul respectiv etc.) nu pot pune la îndoială retragerea grabnică şi lipsa unor ciocniri militare de amploare în perimetrul cu pricina.

La unul din punctele de acces în interior nişte grinzi de fier încastrate în beton au ştanţate o serie de texte care ne oferă informaţii preţioase cu privire la provenienţa materialelor folosite la durarea construcţiei. Pe un asemenea element de metal apare scris „Dyosgyor 1893”( Dyosgyor este porţiunea vestică a oraşului maghiar Miskolc, situat la poalele Munţilor Bukk, fiind un centru de extragere şi prelucrare a fierului).










 Respectivul element constructiv si datarea sa reprezintă încă o dovadă a faptului că o bună parte din materialul folosit la ridicarea acestor fortificaţii a fost recuperat din rândul construcţiilor civile sau militare existente de-a lungul timpului atât pe teritoriul Ungariei, dar şi în zonele anexate între 1938 şi 1941.




Evacuarea liniilor fortificate şi alte evenimente din anul de graţie 1944


Peste Carpaţi” ( titlul original: „Cherez Karpaty”, Editura Militară a Ministerului Apărării URSS „Voenizdat”, Moscova, 1972 ) este o lucrare de referinţă scrisă de mareşalul de origine ucraineană Andrei Antonovich Grechko. Aici avem câteva opinii interesante din partea autorului, cel care la momentul ofensivei sovietice din a doua parte a anului 1944 era general-polkovnik (general-colonel) şi comandant al Armatei I de Gardă, parte componentă a grupului de mari unităţi operative ce formau Frontul 4 Ucrainean al Armatei Roşii, angajat în ofensivă la nord de ţara noastră.


Cherez Karpaty” - A.A. Grechko

Grechko spune că: „terenul greoi (obstacolele naturale din Transcarpatia – n.a.) devenea foarte favorabil pentru liniile de apărare inamice şi făcea ca situaţia trupelor aflate în ofensivă să fie foarte dificilă. Linia Arpad a fost construită în văile înguste ale Munţilor Carpaţi înaintând spre părţile interioare ale ţării. În 1944, când Armata Roşie se apropia, încă două linii defensive au fost construite în regiunea submontană carpatică pentru ca inamicii să nu poată penetra întregul sistem defensiv printr-un atac de tip ‚columnă militară’. ”

In această categorie  a eşaloanelor inferioare de apărare mentionate de ofiţerul sovietic, se înscriu Poziţiile Hunyadi şi Szent Laszlo, doua linii fortificate ridicate în faţa sistemului de susţinere primar al Liniei Arpad şi care au avut rolul să creeze dificultăţi pe traiectul ruşilor spre Carpaţii Ucrainieni (respectiv Beskizii Orientali şi Alpii Maramureşului de dincolo de graniţa actuală a României). Dealtfel, aceste obiective militare secundare ofereau în respectivul sector o profunzime de 40-50 km defensivei horthyste.

Per ansamblu, linia fortificată principală a fost începută iniţial de germani si se întindea din sud-estul Câmpiei Poloneze, trecea prin bucata cehoslovacă a Munţilor Beskizi, apoi prin Transcarpatia ucraineană şi avea o prelungire sudică până în grupa centrală a Carpaţilor Orientali (aşa-numiţii Carpaţi Moldo-Transilvani).

Date fiind şi cele spuse de mareşalul Grechko, complexul de factori dat de relief, condiţiile meteo defavorabile (vorbim de o toamnă ploioasă ce a împietat major înaintării mijloacelor mecanizate) şi Linia Arpad  dublată de Poziţiile Hunyadi - Szent Laszlo i-a facut pe sovieticii din comandamentul Frontului 4 Ucrainean să fie precauţi şi să nu ordone un atac "în orb".

Strict raportat la  Carpaţii Orientali, acele unităţi ale Frontului 2 Ucrainean (comandant: generalul Rodion Malinovski, promovat de către Stalin la rang de mareşal, după ofensiva de succes Iaşi - Chişinău) care acţionau pe respectivul aliniament au constatat că luptele de foarte mare angajament pe un teren extrem de ostil nu sunt deloc spornice, ambuscadele si războiul de gherilă predominând aici.

Astfel, acestea au preferat să vadă cum decurg ostilităţile pe frontul învecinat de la nord (4 Ucrainean) dinspre Polonia peste Beskizi şi în Transcarpatia, dar  şi pe cel de sud - pe direcţia românească, respectiv ramura stângă a aceluiaşi Front 2 Ucrainean  – inainte de a acţiona decisiv.

În acest context,  începând cu 5 septembrie 1944, acţiunile concentrate ale Armatei a IV-a Române (comandant: general Gheorghe Avramescu) peste coronamentul Carpaţilor Meridionali şi ale Armatei I Române (comandant: general Nicolae Macici) spre Salonta, Oradea şi Debrecen ameninţau să încercuiască dinspre sud şi vest trupele invadatoare staţionate în Carpaţii Româneşti.

Acesta este factorul determinant care a dus într-un final la abandonarea Liniei Arpad din Orientali! 

 În ce priveşte începutul ofensivei din Ardeal,  trupele sovietice au trecut munţii cu 2-3 zile în urma armatei române – care deja intrase în lupte directe cu trupele hitleristo-hortyste. Din acel moment mareşalul Malinovski a cerut încorporarea în dispozitivul Frontului 2 Ucrainean al ambelor oştiri naţionale. Trupele române au continuat să fie „vârful de lance” al asaltului din aceste direcţii, susţinute fiind din linia a doua de o serie de trupe ale Armatei Roşii.


Operaţiunile româno-sovietice împotriva trupelor Axei

Pericolul era total pentru unităţile horthysto-naziste de pe aliniamentul Orientalilor luând în calcul şi masiva penetrare sovietică a Liniei Arpad prin zona Pasului Dukla (la limita Slovaciei cu Polonia, vezi aici), începută la 6 octombrie 1944.

S-a ajuns astfel ca în prima parte  a aceleiaşi luni să se recurgă la o retragere fortuită din zona dispozitivelor militare făurite efemer in munţii României, nu înainte de a fi sabotate pe cât posibil elementele construite, militare şi civile, care ar fi putut înlesni sau susţine ulterior acţiunile celor aflaţi la conducerea ostilităţilor.

Părasirea Ardealului de Nord abuziv ocupat în 1940 s-a făcut la fix, având în vedere ofensiva deplină ce va avea loc dinspre frontul românesc, acţiunile din Ungaria fiind inaugurate la 24 octombrie 1944.

Aşa cum reiese şi de pe portalul armyacademy.ro:
Participând la 7 mari bătălii, în care au desfăşurat 81 de lupte mai importante, cele două armate române au pătruns pe teritoriul Ungariei 250-300 km, au străbătut prin lupte trei masivi muntoşi, au forţat patru cursuri mari de apă (Tisa, Bodrog, Hernad, Ipoly), au eliberat 1237 de localităţi, dintre care 14 oraşe (...) Pe direcţia principală de ofensivă spre Budapesta (acolo unde principalul obstacol era Linia Attila – Attila Vonal, n.a.) a acţionat şi Corpul 7 armată român, care, la 30 octombrie şi-a început, din capul de pod de la nord-vest de localitatea Alpar, drumul de luptă ofensiv ce va lua sfârşit 80 de zile mai târziu, la 2 km de Dunăre, în interiorul capitalei maghiare. Atacând cu multă vigoare, cele trei divizii române au ajuns la 30 decembrie 1944 la periferiile capitalei ungare, iar la 1 ianuarie au reluat ofensiva în interiorul Budapestei. Prin luptele grele de stradă, militarii români au pătruns aproximativ 10 km în interiorul Budapestei, ajungând în seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai puţin de 2 km de Dunăre.(...)

În volumul „23 august 1939-1944. România Şi Proba Bumerangului” (autori: Gheorghe Buzatu şi Dana Beldiman) apar o serie de informaţii interesante ce merită, de asemenea, citate:

1) După noile grave complicaţii ivite în faţa Wehrmachtului, în România, s-au intensificat brusc acţiunile mişcării de rezistenţă mai ales în Slovacia şi, lucru cât se poate de smnificativ, în acea porţiune care, în 1938, prin cel dintâi dictat de la Viena, fusese „integrată” Ungariei horthyste prin „voinţa” lui Hitler şi Mussolini. În acea zonă a Slovaciei populaţia şi-a sporit încrederea în apropierea eliberării definitive de sub jugul dublu al ocupanţilor horthysti şi hitlerişti, apreciind cu realism că, prin fapta sa (23 august 1944 – n.a.), România ameninţa direct sistemul de dominaţie al Berlinului şi Budapestei din centrul Europei, noile autorităţi de la Bucureşti făcând cunoscut prin primele documente difuzate prin radio după arestarea lui Antonescu că nu recunoşteau de fel cel de-al doilea dictat de la Viena din 1940, ordonând, în consecinţă, armatei române intrarea în acţiune pentru eliberarea nordului Transilvaniei.

2) Urmărind evoluţiile politice de la Budapesta (instalarea unui nou guvern, decizia de a lupta alături de Germania, declanşarea la 5 septembrie 1944 a atacului contra trupelor române din Transilvania în speranţa de-a stăvili ofensiva sovieto-română asupra „graniţei” stabilite la Viena în 1940, eşecul operaţiunii şi, apoi, soluţia Consiliului de Coroană din 7 septembrie 1944 de a solicita armistiţiul Naţiunilor Unite şi toate faptele de până la 15 octombrie 1944, soldate cu îndepărtarea lui Horthy de către hitlerişti), Sütő László conchidea: „Cererea de armistiţiu avansată de  România, la 23 august 1944, avu o foarte mare importanţă pentru Ungaria, atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere politic. Concepţia militară ungară, după care armata ar fi putut rezista faţă de forţele sovietice pe linia Carpaţilor până când situaţia Ungariei ar fi devenit mai favorabilă, adică până la sosirea trupelor Occidentalilor, s-a prăbuşit, căci calea spre Ungaria pentru forţele armate sovietice şi române era de-acum deschisă dinspre sud..


Ziarul 'România Liberă' (27 octombrie 1944)

Nu voi trece peste acest capitol fără a face o digresiune pe tema percepţiei ce se vrea inoculată prin unele canale de opinie maghiare şi nu numai, cum că defecţiunea ţării noastre din angrenajul „Axei” ar fi fost o trădare de neiertat.

Renumitul publicist Paul Lendvai, născut la Budapesta, vorbeşte în scrierea sa istorică „Ungurii - timp de un mileniu învingători în înfrângeri” despre punctul de cotitură politic şi psihologic al participării Ungariei la cel de-Al Doilea Război Mondial, cu referire la Bătălia de la Voronej (Râul Don, ianuarie 1943), atunci când Armata a II-a maghiară (un efectiv de 207.000 oameni) a fost pur şi simplu decimată de forţele sovietice.

Este momentul când multe paliere ale mediului politic maghiar încep regruparea, căutând apropierea de puterile occidentale, fiind din ce în ce mai clar că acea colaborare aparent fructuoasă cu Germania nazistă nu se va încheia cu succes. Inclusiv „jocul dublu al lui Kallay”, cum era denumită în epocă atitudinea de pendulare între Reich şi Aliaţi a premierului moderat Miklos Kallay, denotă un real efort al regimului de la Budapesta de a schimba taberele.

Hitler era ţinut la curent de către serviciile de spionaj german cu privire la duplicitatea ungurească.  În această ordine de idei, la o întâlnire din prima parte a lui martie 1944, întrebat fiind de către Fuhrer care sunt intenţiile Ungariei şi ale conducătorilor ei, Horthy a replicat ipocrit, dar răspunsul a rămas antologic: „maghiarii n-au trădat niciodată“ (Johann Weidlein, „Politica revizionistă a a Ungariei şi prăbuşirea celui de-al Treilea Reich. Vina Ungariei în Al Doilea Război Mondial şi în decăderea germanilor din Ungaria, în lumina documentelor  maghiare”, 1976).

Din nefericire pentru vecinii noştri, acele tatonări dinspre Budapesta către tabăra aliată au fost curmate brusc odată cu punerea în aplicare la 19 martie 1944 a Planului Margareta prin care Wehramachtul a ocupat Ungaria, iar în câteva zile nu mai puţin de 3000 de politicieni şi alte elemente ale elitei maghiare, cu vederi proocidentale, au fost arestaţi şi deportaţi în lagăre de concentrare. Însăşi prim-ministrul a fost destituit şi i s-a acordat refugiu la legaţia turcă.

Istoricul american Keith Hitchins notează şi el o serie de amănunte interesante în lucrarea „România, 1866-1947”. Se vorbeşte despre tentativele de apropiere dintre guvernele român şi maghiar, din prima parte a anului 1943, atunci când „ambele părţi şi-au dat seama că Germania pierduse războiul şi că, în consecinţă, trebuiau să găsească o cale să iasă din conflict, înainte ca ţările lor să devină teatru de război. Ambele au încercat să evite catastrofa unei ocupaţii sovietice, plasându-se sub protecţia Aliaţilor occidentali.

În această conjunctură a avut loc şi o întâlnire la Bucureşti, în 9 iunie 1943, între Miklos Banffy, fost ministru de externe ungar şi George Mironescu, fost prim-ministru român. Propunerea venită pe filiera maghiară îndemna la părăsirea Axei în acelaşi timp de către cele două ţări dar "punctul nevralgic" dat de rapturile teritoriale din 1940 a lăsat negocierile în impas, evoluţia întâmplărilor ulterioare făcându-se natural.

Revenind la Paul Lendvai, opinia acestuia pe marginea problematicii expuse este mai mult decât relevantă: „Spre deosebire de România, Ungaria nu a reuşit schimbarea de front în anul 1944. Cu alte cuvinte: Horthy nu a putut să acţioneze ca Regele Mihai din simplul motiv că înşişi cei de la comandamentul suprem şi cei mai mulţi ofiţeri erau mult mai filogermani decât cei români. Dincolo de aceasta, săritura în lături încercată de Horthy la 15 octombrie 1944 după încheierea unui armistiţiu printr-o delegaţie la Moscova a avut un caracter diletant, chiar de operetă. Horthy crezuse cu adevărat că numai cu un singur discurs de adio şi fără pregătire politică şi militară corespunzătoare se poate realiza o cotitură.

Pentru a înţelege pe deplin mistificarea şi frustrarea de care dau dovadă cei care blamează actul de la 23 august 1944, fac apel şi la volumul lui Gheorghe Buzatu şi Dana Beldiman, de unde – citându-l pe Sütő László –  putem extrage concluzia naturală: „ Din punct de vedere politic, cererea de armistiţiu a românilor avea încă o importantă şi mai mare pentru Ungaria: cursa contra-cronometru pentru Transilvania fusese câştigată de către România.

Efectul 23 august 1944 i-a convins pe finlandezi (printre ultimele bastioane ale Axei, deşi oficial respectivul stat nu a semnat nici un pact militar) să acţioneze în condiţii similare cu românii, astfel că la 4 septembrie 1944 şeful statului Carl Gustaf Emil Mannerheim a semnat armistiţiul cu Uniunea Sovietică. O săptămâna mai târziu Finlanda declara război Germaniei iar atacul militar finlandez contra foştilor tovarăşi de luptă i-a împins pe nazişti în afara Laponiei, aceştia reconsiderandu-şi poziţiile în arealul fiordurilor norvegiene.

Pentru Finlanda respectivul capitol al celui de-Al Doilea Război Mondial nu este perceput nici pe departe drept o trădare a Axei, ci drept un partneriat mânat de nevoi comune, în speţă anihilarea expansiunii sovietice în zonă. Atunci când ţintele acestei ţări din regiunea finoscandică a Europei nu au mai corespuns cu cele ale Germaniei, Mannerheim a realizat că întoarcerea armelor este singura variantă ce poate feri Finlanda de termenii şi mai împovărători ce i-ar fi impus Stalin în urma mai mult decât probabile capitulări alături de şubredul Reich nazist.


(partea a doua a articolului poate fi lecturata aici:"Concluzii, dimensiuni turistice şi perspective")



(Din respect pentru munca depusă la acest articol, eventualele preluări de informaţie doresc să nu depăşească mai mult de 15 rânduri, incluzând ulterior linkul către articolul de pe blogul autorului. Se evită astfel spam-ul şi se păstrează noţiunea de bun-simţ. Mulţumesc!)

9 comentarii:

  1. Multumim pentru documentatia oferita in acest excelent articol, mai ales ca a raspuns, intamplator, nevoii noastre de informare pe tema in cauza (ex. http://www.muntesiflori.ro/garbea/ si nu numai)!

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. respect pentru munca depusa , din informatiile dv in zona Vaii Gurghiului (Mures) ar fi existat asemenea adaposturi subterane (buncare)??

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru apreciere! Referitor la intrebarea dumneavoastra, as zice ca sunt slabe sanse sa gasiti astfel de buncare pe Valea Gurghiului, Linia Arpad urmarind, in mare, granita trasata in urma Diktatului de la Viena

      Ștergere
  4. Bună Ziua, aveţi cumva coordonatele cazematelor şi buncărelor vizitate în teren?

    RăspundețiȘtergere