Făgăraşii de deasupra Loviştei în vremurile trăirilor profunde

A parcurge culmea sudică făgărăşană ce porneşte  dinspre Ţara Loviştei şi are ca şi puncte de reper Muntele Călugărul, Muntele Dăescu, Muntele Sfântul Ilie, Pietriceaua-Mâzgavu şi apogeul dat de sălbaticul Vârf Boia (2431 metri altitudine) dă naştere unor inedite momente de tihnă, de reflectare şi regăsire în solitudinea Carpaţilor de Miazăzi, toate acestea acţionând ca un veritabil leac pentru sufletele alienate din cauze îndeobşte aflate în cazuistica existenţei contemporane.

Totodată, clipele de răsfăţ vizual, în care efortul ascensiunii este uitat cu desăvârşire, iar lumina caldă a unei după-amieze târzii catalizează atenţia spre fabulosul peisaj al văilor, crestelor şi piscurilor semeţe, nu se pot înlocui nici cu cel mai iscusit sejur pe cuprinsuri exotice.

Măreţia reliefului înconjurător este copleşitoare, iar spiritul pastoral se găseşte la el acasă pe aceste plaiuri întinse, ştiute doar de cei care animă cu încăpăţânare o îndeletnicire ce-şi poartă perenitatea prin milenii de istorie. Senzaţia de izolare şi sălbăticie este amplificată şi de gândul la accidentata custură ce desparte Vârful Boia de culmea principală a Făgăraşului, o garanţie a faptului că ne aflăm pe un domeniu puţin umblat.

Aşa se face că lumea ascunsă a piscului Boia devine un sanctuar neprihănit al Făgăraşului, un loc în care doar vântul şi ciobanii cu turmele lor rămân adevăraţii stăpâni ai înălţimilor golaşe, iar legendele purtate în neant, pe văile şi culmile munţilor, adaugă o aură enigmatică tărâmului cu pricina. Dar despre toate acestea am vorbit pe îndelete acum ceva vreme, într-un articol ce poate fi lecturat aici.

Plaiurile evocate mai sus nu sunt altceva decât meterezele dinspre miazănoapte ale sectorului răsăritean al Ţării Loviştei, ţinut încărcat de istorie, cu marturii din Epoca Bronzului, cu castre impunătoare zidite de romani în vremuri de demult, zonă în care lemnul şi păstoritul au asigurat trăinicia generaţiilor de locuitori, cu adevărat blagoslovite de Dumnezeu.

Lumina demiurgică deasupra Ţării Loviştei

Întâmplarea face ca un autentic locuitor al "Loviştei naturale" - după cum numea reputatul geograf Ion Conea Bazinul Titeşti-Brezoi - să parcurgă descrierea pe care am făcut-o lumii tainice a Vârfului Boia, înnobilându-mi prezentarea cu o serie de rânduri născute în nostalgia spontană din sufletul acestuia.

Iată ce spune  un fiu de cioban de prin părţile cu pricina:

"Mulţumim pentru acest articol şi ne dorim cît mai multe din acestea pentru a arăta frumuseţile aproape mistice ale acestei Ţări a Loviştei! Apropo... eu sunt din Grebleşti, fiu de cioban ce a lăsat obştea natală, pentru drumurile străinătăţurilor amare, iar acum duc dorul pînă în străfundul fiinţei mele, locurilor unde m-am născut şi am crescut liber ca pasărea cerului, cu floare de bujor şi floare de colţ la pălărie, cu buzele vinete de afine, unde adurmeam mâncând pe creasta muntelui - copil fiind - şi mă răcoream cu apa rece ca gheaţa şi dulce ca mierea, a izvoarelor din Făgăraş.

Am colindat toţi munţii Făgăraşului, de mic copil, împreună cu părinţii mei, iar pe înserate sătul de zbenguială prin păduri şi prin golurile alpine, după afine şi fragi pe care îi înşiram pe un pai, zmeură şi alte bunătăţuri pe care muntele mi le dăruia bucuros, adurmeam cu capul pe drobul cu sare, de unde lingeam împreună cu oile.

Aşa au fost anii copilăriei mele, colindând munţii şi pădurile Făgăraşului, iar la lumina focului de seară mâncam brânză în bulz sau cocoloş pe jar, astâmpărându-mi setea cu o înghiţitură zdravănă de jântiţă acră, alături o bucată bună de pastramă uscată de oaie apoi adurmeam pe cojocul gros, ascultând poveştile şi legendele ciobanilor, dar nu înainte de ora unsprezece noaptea când trecea un avion regulat, pe deasupra norilor, venind de aiurea aterizând cine ştie unde. Acum e prea tîrziu - nu că aş fi bătrân de zile - să mă întorc, acolo unde mi-am lăsat sufletul şi mintea, în ţara mea, în munţii mei, în locurile pe care nu am ştiut să le preţuiesc la timp, PENTRU CĂ NIMIC NU E CA LA TINE ACASĂ, NIMIC NU E CA LA TINE ÎN ŢARĂ!

 Numele meu este Şandru Aron şi ...ce să mai spun?!? Mulţumesc lui Dumnezeu că încă mai sunt oameni cărora le place natura, cît va mai rezista şi la noi, aşa cum încă o putem vedea azi.

Poate timpurile acestea de răscruce se vor schimba şi această ţară minunată va reintra pe făgaşul normal al ţărilor civilizate, acolo unde patrimoniul natural şi cultural este ocrotit prin legi puternice. Toate cele bune!"

Distinsul domn a sintetizat de nota 10 nişte vremuri de o simplitate epică, dar totuşi cu o profunzime a trăirilor infinit mai intensă decât cea din zilele noastre.

Frânturi din aceste lucruri despre care aminteşte  Aron Şandru prin frumosul "creion" moale şi sincer al domniei sale le căutăm mulţi dintre noi în călătoriile prin Carpaţi, mânaţi de aceeaşi nevoie de a găsi fericirea, bucuria, dincolo de tumultul şi nebunia vieţii contemporane, ce pare să ne fi transformat pe mulţi  în roboţi, oameni superficiali care nu mai ştim să ne bucurăm de lucrurile mărunte, prevalându-ne de nişte nevoi de multe ori false.

Ţara Loviştei văzută din Masivul Narăţu

Capacitatea de a reflecta asupra adevăratelor valori ale vieţii, asupra lucrurilor deosebite, materiale şi sufleteşti, ce ne înconjoară pe aceste întinderi ale României, iată adevărata provocare pe care înclin să cred că o avem în faţă în vremurile actuale din ce în ce mai confuze.

Binefacerile întoarcerii spre natura acestei ţări, spre existenţa cumpătată, de dincolo de stresul şi goana neostoită după chivernisire, vor fi regăsite la un moment dat de către societatea autohtonă în continuă prefacere, dar care va intui calea spre maturitatea atât de mult aşteptată...


Mai multe imagini: