luni, 25 august 2014

Români în Caucaz - un omagiu adus Vânătorilor de Munte



La sfârşitul lunii iulie a acestui an, un grup de 4 prieteni (Nicu, Bogdan, Ionuţ, Walter), am reuşit să atingem „Acoperişul Europei” (Vârful Elbrus – 5642 m, Munţii Caucaz), nu fără emoţii dacă socotim condiţiile meteo potrivnice (vânturi puternice, temperaturi sub -20 grade Celsius) şi anevoiosul proces de aclimatizare ca fiind adevărate încercări pentru cei ce se avântă arareori la asemenea înălţimi (întreaga poveste, aici).

În drum spre vârf

Locul unde potrivit legendelor greceşti Zeus l-a înlănţuit pe titanul Prometheus, Muntele Elbrus este un uriaş stratovulcan inactiv ce a erupt ultima oară acum aproximativ 2000 de ani. Vârful suprem se află situat pe teritoriul Republicii  Kabardino-Balkaria fiind unul dintre cele mai râvnite trofee din circuitul Seven Summits (înălţimile de referinţă de pe fiecare continent al Terrei, vezi aici)

Kabardino-Balkaria este parte componentă a Federaţiei Ruse, acest ţinut caucazian fiind actualmente relativ pacificat, comparativ cu anii 2000, când era socotit "a doua Cecenie" datorită insurgenţilor islamişti ce transformaseră zona într-un adevărat teatru de război. Spre exemplificare, în octombrie 2005, un atac-fulger al rebelilor asupra Capitalei republicii - oraşul Nalchik - a lăsat în urmă peste 140 de morţi, fiind nevoie de intervenţia a circa 2000 de soldaţi ruşi şi trupe speciale OMON pentru a recâştiga controlul asupra localităţii.

Aceastea fiind faptele (la care se adaugă vicisitudinile birocratice precum şi vecinătatea arealului cu Georgia, inamic declarat al Rusiei), se poate spune că o abordare pe cont propriu a zonei cu pricina reprezintă o veritabilă provocare.
 
Dincolo de obiectivul în sine reprezentat de vârful de referinţă la nivelul Bătrânului Continent, echipa noastră a dorit să aducă un tribut Vânătorilor de Munte români care în perioada 1942-1943 au fost angajaţi în lupte feroce în Munţii Caucaz, numai în sectorul Nalchik - Valea Baksanului (pe unde trec majoritatea alpiniştilor români în drum spre "Acoperişul Europei") căzând la datorie sute de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

Iniţiativa noastră a fost susţinută de către Asociaţia Tradiţia Militară şi Fabrica de Steaguri, un drapel realizat în onoarea ostaşilor români fiind etalat atât la altitudinea de 5642 m, cât şi în alte puncte de interes pentru respectiva campanie militară din Al Doilea Război Mondial.

Memorabila frază: "Cota 910, sece-o Dumnezeu s-o sece", rostită de sergentul Rusu din subordinea locotenentului Botiş Volumiu (Divizia 2 Munte), după multe zile de lupte şi jertfe pentru cucerirea şi apărarea înălţimii dominante din zona satului Kyzburun (Baksan) a fost şi ea desfăşurată pe o pânză. Mai multe detalii despre campania Vânătorilor de Munte în Caucaz aici, aiciaici si aici.


Kyzburun Pervyy - zona Cotei 910

La Monumentul Eroilor Apărători ai Elbrusului (3700 m)

Pe pantele vulcanului (aproape de "Priut 11" - 4160 m)

"Acoperişul Europei" - 5642 m

În data de 22 august, au avut loc, pe Valea Prahovei şi în arealul Crucii Eroilor de pe Vârful Caraiman (Munţii Bucegi), o serie de celebrări solemne susţinute de către membrii Asociaţiei „Tradiţia Militară” (România), în colaborare cu „Deutsche Freikorps” (România) şi Asociaţia „Traditsia” (Bulgaria) . 

Ceremoniile au vizat o serie de marşuri comemorative, în ţinute de epoca, în amintirea eroilor căzuţi în anii 1916-1919, acţiuni ce au loc anual, evenimentul fiind deja la cea de-a şasea ediţie.  

În această conjunctură s-a considerat oportună şi predarea drapelului cu care s-a cinstit memoria Vânătorilor de Munte căzuţi la datorie un sfert de veac mai târziu, pe meleagurile Caucazului. Alături de drapel a fost înmânată şi o  urnă cu pământ din zona unde au luptat românii, respectiv din perimetrul satului Kizburun Pervyy (Baksan, Republica Autonomă Kabardino-Balkaria).

În compania vânătorilor de munte actuali

Predarea drapelului

Asociaţia "Tradiţia Militară" şi "Deutsche Freikorps"

Mai jos se pot lectura câteva mărturii, referiri sugestive la adresa Vânătorilor de Munte Români ce au luptat în spaţiul motan dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, iar pentru cine doreşte mai multe detalii surse există din belşug, unele au fost citate, altele cu puţină străduinţă pot fi căutate şi aprofundate :

În iulie 1942, Divizia 2 Munte.(brigada devenise divzie pe 15 martie) a fost trimisă iar pe front, în Caucaz. La începutul lunii august a trecut Donul la Rostov si a înaintat spre sud, fiind subordonată Armatei 1 Panzer. Primele lupte serioase le-a dat pentru forţarea Râului Baksan pe 22 august. A reuşit să stabilească un cap de pod lângă Kysburun şi după trei zile a cucerit înălţimea cu cota 910 care controla Valea Baksanului. În următoarele zile, poziţiile de pe această colină au fost puternic atacate, însă Divizia 2 Munte a rezistat. În noaptea de 1/2 septembrie, însă, generalul Dumitrache a trebuit să-şi retragă oamenii peste râu la ordinul Armatei 1 Panzer, deoarece comandamentul german era îngrijorat de pericolul pe care îl prezenţa capul de pod sovietic din zona Înălţimilor Sayuko. Retragerea a fost executată rapid şi fără pierderi. Divizia 2 Munte a primit apoi sarcina de a elimina capul de pod, acţiune care a fost executată pe 18 octombrie, capturandu-se 400 de prizonieri, ridicând totalul la 1.858 până la acea dată în campania din 1942.

General de brigadă Ioan Dumitrache

Pe 25 octombrie generalul de brigada Ioan Dumitrache a început ofensiva către Nalcik, forţând din nou Baksanul şi rupând frontul între Divizia 295 Infanterie şi Divizia 2 Gardă sovietice. Până pe 28, după lupte grele, în dealurile şi pădurile din împrejurimile Nalcikului şi apoi chiar pe străzile oraşului, Divizia 2 Munte a cucerit obiectivul primit. Pierderile româneşti erau 820 de oameni. Au fost luaţi 3.079 de prizonieri. Pentru această acţiune, generalul Ioan Dumitrache a fost ulterior promovat şi a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a şi Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.

În noiembrie cursul războiului s-a schimbat, Armata Roşie trecând la ofensivă în Caucaz. Divizia 13 Panzer a fost încercuită la sud de Mairamadag. Misiunea de a o scoate din încercuire a revenit generalului Dumitrache, care cu Grupul 4 Vânători de Munte a repus stăpânire pe şoseaua Ordzonikidze –Alagir, permiţând retragerea tancurilor germane. După câteva luni de lupte grele, divizia îşi pierduse mult din capacitatea de lupta.


La începutul lui ianuarie 1943 a început replierea prin lupte a trupelor Axei din Caucaz. Divizia 2 Munte a ajuns în Peninsula Taman pe 28 ianuarie, fiind subordonată Corpului 52 german din Armata 17. În februarie a fost întărită cu un detaşament german şi a ocupat poziţii defensive pe malul vestic al Răului Beysuk. Sub presiunea ofensivei sovietice, trupele Axei au fost silite să se replieze luptând pe poziţii succesive, divizia generalului Dumitrache ajungând pe 17 februarie la Saboisky. Patru zile mai târziu a recucerit satul Vasilchenko, iar la începutul lui martie a curăţat satul Belikov de trupe sovietice şi a eliminat trupele inamice infiltrate lângă Lagunele Svistielniov.

În urma acestor lupte, Divizia 2 Munte a ajuns la capătul puterilor, fiiind angajată în campanie timp de 203 zile. Comandantul şi soldaţii săi câştigaseră respectul eşaloanelor superioare române şi germane. Nu mai puţin de 478 de Cruci de Fier clasele 1 şi 2 au fost acordate militarilor diviziei. Pe 20 martie a fost scoasă din prima linie şi a fost trimisă în Crimeea pentru refacere, fiind dispusă în Valea Alma.” (sursa: worldwar2.ro )

„Împreună cu generalul Leonard Mociulschi (comandantul Diviziei 3 Munte), Ion Dumitrache a luptat cot la cot alături de vânătorii de munte, "beretele verzi" ale României în cel de al Doilea Război Mondial. Aflându-se nu de puţine ori chiar în linia întâi, cei doi eroi au inspirat numeroase legende despre faptele lor de vitejie. În primăvara lui 1944, odată cu ofensiva sovietică din Crimea, generalul Dumitrache s-a aflat alături de restul trupelor combatante.Curajul luptătorilor de sub comanda generalului Dumitrache a făcut ca Divizia 2 Munte să-şi dobândească pe front un binemeritat renume, pe măsura hotărârii militarilor acestei mari unităţi: "Divizia de Cremene". Pentru a putea asigura eficient acoperirea trupelor în retragere, vânătorii de munte ai diviziei generalului Dumitrache au rămas pe poziţii până în ultima clipă, înscriind pagini dramatice, de mare eroism, în istoria celui de al Doilea Război Mondial.” (sursa: generaldumitrache.ro

La 28 august sovieticii reiau atacurile cu şi mai mare intensitate, pătrunzând până la liziera satului Kisborun I, dar sunt respinşi şi contraatacaţi de vitejii vânători români. Tot în această zi, la punctul de comandă al diviziei a venit generalul colonel von Mackensen cu întregul sau comandament pentru a-i mulţumi generalului Ion Dumitrache pentru bravura în luptă demonstrată de trupele române ale Diviziei 2 Munte. A două zi, ai noştri reaiau atacurile, Bat 10 şi 15 reuşind ocuparea colhozului din Kisborun I, Bat 16 menţine linia, o infiltrare sovietică din flancul drept fiind anihilată de rezerve. În zilele următoare au loc noi contraatacuri sovietice cu trupe proaspete, aduse de pe Frontul Transcaucazian. 


Ulterior, conform ordinului scris al Corpului 3 Blindat german, capul de pod este abandonat, trupele noastre trecând la apărare pe malul de nord al râului Baksan. Poate părea o măsură ciudată, dar în acest interval, mai bine de o săptămâna în acest cap de pod, Divizia 2 Munte şi-a făcut datoria, atrăgând aici importante forţe sovietice, astfel încât trupele germane au reuşit relativ uşor avansul prin forţarea răului Terek spre Nalcik şi Groznâi, împreună cu Divizia 13 Blindată germană, disponibilizată prin acţiunea trupelor române, printr-o zona cu rezistenţă puternic diminuată din moment ce trupele sovietice fuseseră concentrate în mare parte împotriva capului de pod românesc de peste Baksan. Divizia 2 Munte rămâne în defensivă pe răul Baksan până la 19 octombrie, când va intra în luptă acoperindu-se de glorie nepieritoare la atacul Nalcikului.” (sursa: cristiannegrea.blogspot.ro )

Vânători de munte defilând după cucerirea Nalchikului

Să fi fost de început cu Divizia de Cremene a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hristov de vitejie, înseamnă mirul norocului odată cu harul eroic” 
Mareşalul Ion Antonescu, iunie 1943

Pentru liniştirea celora care după parcurgerea rândurilor citate mai sus pot avea tendinţa de a judeca părtinitor respectiva conjunctură istorică (la modul: „au luptat de partea nemţilor, ce căutau în acele locuri?”), am o veste odihnitoare: - generalul Ioan Dumitrache şi oamenii săi şi-au făcut datoria cu aceeaşi dăruire şi după momentul 23 august 1944, atunci când acesta se găsea pe frontiera româno-ungară din sud-estul Transilvaniei. În cadrul noii ofensive, la cârma Corpului de Munte subordonat Armatei a IV-a, respectivul ofiţer  a eliberat oraşe precum Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş sau Gherla.

Una peste alta, mesajul pe care vreau să-l transmit este acela că vorbim despre cele mai vechi unităţi de infanterie specializată de elită ale Armatei Române, ofiţeri, militari de meserie educaţi în spirit cazon, care şi-au făcut datoria cu onoare, demnitate şi sacrificiu de foarte multe ori suprem, lăsând analiza contextului istoric în seama exegeţilor moderni, dar – din păcate – şi a multor „specialişti de duminică”. Aceştia din urmă îşi permit să judece nişte fapte din epocă având confortul fotoliului din sufragerie şi accesul la frânturi de informaţie asimilate fugitiv, aruncând astfel o imagine eronată asupra unor evenimente pe care istoriografia echidistantă le cuantifică fără patimă, fără pusee peiorative.

Am dorit să fac aceste precizări în încercarea de a elimina demonul subiectivismului din mentalul colectiv al celor educaţi în sens globalist şi pentru care astfel de demersuri (comemorative) sau expuneri de fapte sunt privite într-o optică greşită.

Există şi prejudecata conform căreia aducerea aminte sau comemorarea nenumăraţilor oşteni români căzuţi în spaţiul ex-sovietic reprezintă un afront la adresa acelora pe teritoriul cărora s-au petrecut respectivele evenimente. Nimic mai fals!!! Vorbim de o împăcare cu istoria pe care majoritatea beligeranţilor de acum 7 decenii deja au făcut-o, mai puţin vecinii de la Răsărit, iar vina nu este decât a celora care încă trăiesc încorsetaţi în trecut. 

Atâta timp cât pe teritoriul ţării noastre există cimitire ale ostaşilor sovietici (sau chiar cimitire în care soldaţii diferitelor tabere sunt îngropaţi de-a valma, patima şi ura lipsind din spiritul românilor care au înfăptuit, creştineşte, respectivele înhumări), atâta timp cât în România sunt nenumărate monumente ale soldaţilor horthysti, atâta timp cât germanii au trei monumente comemorative sovietice în Berlin (cel mai cunoscut fiind „  Sowjetisches Ehrenmal Treptow”), austriecii au "Russendenkmal" în Schwarzenbergplatz din Viena ş.a.m.d., a tinde spre normalitate înseamnă a nu considera astfel de gesturi, precum cel făcut de noi în Caucaz, ca fiind o afrondă, ci – din contră - de a le privi cu un sentiment neutru, de la distanţă, înţelegând esenţa pur evocatoare a lucrurilor.

Deşi ar fi de dorit, nu mă aştept ca - pe termen mediu - în spaţiul vecinilor de la Răsărit demersuri de genul  să fie percepute că şi activităţi banale, însă pe meleaguri autohtone aş înclina să cred că acţiuni similare pot fi privite ca fiind lipsite de exotism, cât se poate de normale şi fără conotaţii de altă natură.

 Îndeosebi în sezonul de vară mulţi români iubitori de munte îşi încearcă cu mai mult sau mai puţin succes şansele pe pantele bătrânului Strobilus, aşa cum a fost denumit Muntele Elbrus de către latini.
 
Pentru zecile de turişti autohtoni care păşesc anual pe meleagurile Caucazului, pe direcţia Nalchikului şi a Văii Baksanului, poate că un moment de cugetare sau o simplă privire aruncată, în fugă, prin locurile cu pricina contribuie atât la conştientizarea unor momente din istoria noastră, cât şi la liniştirea sufletelor nenumăraţilor eroi anonimi căzuţi pe veci în uitare, la mare depărtare de casă...


P.S.: La data de 15 noiembrie 1944 generalul Dumitrache a primit Ordinul Mihai Viteazul cu spade clasa a III-a, intrând în galeria selectă ce include doar trei generali români (toţi vânători de munte) care au primit clasele a III-a şi a II-a ale modelului 1941 şi clasa a III-a a modelului 1944.

Trei ani mai târziu, acelaşi general care a condus cu determinare trupele Diviziei 2 Munte în Caucaz  a fost înaintat la gradul de general de corp de armată şi ulterior trecut în rezervă. Drept „mulţumire” pentru activitatea de prestigiu în cadrul Armatei Regale, comuniştii l-au ţinut sub arest circa 2 ani (1949-1950), ulterior fiind eliberat şi supravegheat de Securitate până pe 6 martie 1977 când s-a stins din viaţă la Braşov, la vârsta de aproape 88 de ani.

Sunt zeci, sute, mii de poveşti ce au în centru astfel de oameni care fac cinste ţării noastre. Pe lângă sursele scrise şi mărturiile anilor trecuţi, încă mai trăiesc persoane care au experimentat acele vremuri şi de la care am putea afla pilde de o profunzime deosebită. Adevărata drama este cea a ignoranţei acestor lucruri, într-o societate contemporană din ce în ce mai alertă şi superficială, în care mulţi dintre noi am devenit avizi de senzaţional, de ştiri neesenţiale, în spatele cărora adevăratele probleme, întâmplările cruciale din care am avea de învăţat sunt trecute  la diverse sau pierdute în noianul de balast informaţional...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu