Ivor Porter sau România anilor ’40 văzută prin ochii unui englez

În 2012 un cetăţean britanic în vârstă de 98 ani, prieten necondiţionat al României, trecea în nefiinţă fără ca acest eveniment să facă mare vâlvă în spaţiul public autohton, ocupat pare-se cu chestii volatile, de moment, dar cu impact senzaţional mai mare.

 

Ivor Forsyth Porter – căci despre el este vorba – a fost un fin cunoscător al României, un apropiat al Regelui Mihai, un intelectual rasat, martor şi participant activ la o serie de evenimente decisive din anii ’40, toate acestea propulsându-l drept un veritabil erou britanic al celui de-Al Doilea Război Mondial.

sursa: telegraph.co.uk

Legătura acestuia cu România începe în anul 1939, atunci când a fost detaşat pe un post academic la British Council în Capitală, predând o bună bucată de vreme cursuri de limba şi literatura engleză, îndeosebi la Universitatea din Bucureşti. În 1941, pentru o scurtă perioadă a lucrat la Legaţia Britanică din România, iar de la 1 martie al aceluiaşi an a fost cooptat ca membru activ în cea mai temută organizaţie secretă a guvernului britanic: "Special Operations Executive" (SOE).

La sfârşitul anului 1943, în cadrul „Operaţiunii Autonomous”, un commando de 3 persoane din care făceau parte Alfred de Chastelain  (ofiţer cu experienţă al SOE şi comandantul operaţiunii), Ivor Forsyth Porter şi căpitanul  Silviu Meţianu (român emigrat în Marea Britanie)  a fost paraşutat deasupra României cu misiunea de a-l contacta pe liderul opoziţiei, Iuliu Maniu, a întrerupe sistemul de comunicaţii german şi a fi pregătiţi să se implice activ, în perspectiva ieşirii ţării noastre din alianţa cu naziştii.

Operaţiunea în sine a fost un eşec, cei trei fiind arestaţi de către Jandarmerie în perimetrul comunei Plosca (judeţul Teleorman) şi ţinuţi în condiţii foarte bune, până la data eliberării ce s-a produs în 23 august 1944. Pe deasupra, regimul antonescian fiind conştient de vulnerabilitatea Reich-ului, le-a permis celor doi englezi să folosească transmiţătoare radio pentru a stabili o linie de comunicare cu centrul de comandă britanic din Cairo, Egipt.

În nenumărate rânduri germanii – al căror echipament de localizare i-a alertat cu privire la prezenţa avionului şi la paraşutarea respectivei echipe SOE – au solicitat custodia membrilor respectivi dar s-au izbit de refuzul categoric al lui Ion Antonescu (cf. telegraph.co.uk).

După ce România a întors armele contra nemţilor, Ivor Porter a făcut parte pentru o scurtă perioadă din Misiunea Militară Britanică la Bucureşti însărcinată cu monitorizarea implementării condiţiilor din Convenţia de Armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, dintre România şi Aliaţi (mai multe despre acesta, aici)

Dincolo de aspecte de ordin general, amănuntele care îl disting pe britanicul Porter şi îl transformă într-un ambasador peren al valorilor româneşti sunt date de imortalizarea prin condei a relaţiei deosebite pe care acesta a avut-o cu ţara noastră. Concret, el este autorul a două volume (“Operation Autonomous: With SOE in Wartime Romania” - 1989 şi „Michael of Romania. The King and the Country” – 2005), în care îşi descrie experienţa românească foarte fidel şi cu o afecţiune sinceră faţă de spaţiul nostru naţional, dar şi faţă de Regele Mihai, al cărui apropiat a fost.

sursa: thetimes.co.uk

Referitor la primul volum, dacă nu ai cunoaşte detaliile locurilor în care se petrece acţiunea, dacă nu ar fi inserate mărturiile despre personajele româneşti politice, militare şi nu numai, ale vremii, această carte ar putea fi inclusă cu succes în rândul romanelor de aventură şi război petrecute oriunde în spaţiul european.

Vă invit să lecturaţi o serie de „mostre” din lucrarea axată pe detaliile „Operaţiunii Autonomous”, dar în care autorul britanic alocă un spaţiu generos prezentării vieţii de zi cu zi a Bucureştiului şi României în general, în anul de graţie 1939 şi, ulterior, în timpul conflagraţiei mondiale.

Garantez o lectură mai mult decât reconfortantă pentru cei care achiziţionează publicaţia apărută în ediţia a II-a la Editura Humanitas (2008), în paginile respective contactul dintre pedanteria britanică şi avatarurile societăţii autohtone contopindu-se armonios, concluzia autorului venind natural:

„Înainte de război, popoarele din Europa răsăriteană şi cea occidentală păreau să fie mai puţin diferenţiate decât au devenit mai târziu; nu exista o separare ideologică absolută, un Pact de la Varşovia ori un NATO, un CAER sau o Piaţă Comună. Titulescu fusese în domeniul diplomaţiei europene o personalitate la fel de distinsă ca Enescu, Eminescu, Iorga şi Brâncuşi în domeniile lor respective. Noi toţi simţeam că facem parte dintr-un mare mozaic european, iar eu, unul, credeam – şi încă mai cred – că Europa nu poate fi cu adevarat întreagă fără acea parte a ei care îşi are rădăcinile în Bizanţ.”

Iată câteva extrase ce fac referiri la viaţa, cultura, natura, obiceiurile, tipologiile umane întâlnite de Porter în anii în care a ajuns să înţeleagă şi să iubească fascinantul pământ românesc (o selecţie de imagini din epocă inserate strategic printre rânduri sunt menite să potenţeze textul cu pricina):

Capitolul I

"(...) Gara de Nord din Bucureşti era mai animată chiar decât pariziana Gare del'Est - mulţimea mai latină, "oacheşă" (cum se spunea în zilele acelea, când lumea nu-şi punea lacăt la gură, despre oricare european al cărui ten era ceva mai puţin trandafiriu decât al nostru), oamenii poate mai scunzi, bărbaţii cam nebărbieriţi, femeile cam înzorzonate, ţăranii în port ţărănesc, iar singurul englez de pe peron îmbrăcat ca un englez. Acesta din urmă trebuia să fie, fără doar şi poate, profesorul Burbank, care îşi muta privirea îngrijorată, cu ochii mijiţi, de la un compartiment la altul al vagonului de dormit de clasa a Il-a, întrebându-se ce fel de asistent i-au trimis.

O poză interbelică cu Gara de Nord

Ne-am strâns mâinile, am schimbat câteva cuvinte de circumstanţă, amândoi fiind probabil conştienţi că-mi mai rămăsese ceva din accentul meu de locuitor din nord. M-a întrebat cum am călătorit; i-am dat răspunsurile la care se aştepta pe un ton degajat, ascunzându-mi emoţia.

A ales hamalii şi apoi, la ieşirea din gară, am văzut primele trăsuri de piaţă din viaţa mea, cu biijari semeţi în caftanele lor de culoare închisă, cu pântece proeminente, încinse în brâie viu colorate, purtând chipiuri să-i apere de soare. După ce Burbank mi-a spus că erau eunuci din secta scopiţilor, m-a zorit spre un taxi cu puţinele lucruri pe care le aveam cu mine; bagajul greu fusese trimis prin mesagerie de la Victoria Station şi putea fi ridicat mai târziu.

Pe drum mi-a vorbit despre chichiţele sistemului de învăţământ est-european după model francez şi, în timp ce îi răspundeam cuviincios, desigur, cu faţa întoarsă spre el, ochii îmi fugeau, în realitate, spre bisericile cu clopotniţe hexagonale, în loc de turle ascuţite, spre casele mărunte cu stucaturi, înconjurate, fiecare, de grădină, spre bisericuţele cu cupole ce se zăreau pe străzile lăturalnice, spre casele umbroase, masive, vădind opulenţa, blocurile înalte, bulevardul străjuit de arbori.

Autobuzele semănau cu cele de la Paris, tramvaiele cu un singur etaj aveau remorci de clasa a doua, iar liniile de tramvai ieşeau din paviment, facându-ne să simţim hurducăturile la fiecare trecere. La o intersecţie, un poliţist înarmat a răsucit indicatorul de circulaţie cu atâta dezinvoltură, încât şoferul nostru, luat aproape prin surprindere, a şters-o repede, lăsând în urmă şuierul ţignalului. Pe o stradă laterală, înaintând la pas în spatele unui car cu boi, m-a izbit pentru prima oară izul Orientului – un amalgam de mirosuri de piele de oaie, lână nespălată, ierburi şi bălegar încins la soare. 

Bucureşti, 1939

Aceasta era Valahia, poarta Orientului, prin care românii vor privi întotdeauna către vest. Prima noapte am petrecut-o probabil cu familia Burbank, sau poate într-un hotel. Oricum, m-am mutat în curând în apartamentul doamnei Arditti, de pe Strada Spătarului. Nu mai am imaginea camerelor, deşi am sentimentul că erau spaţioase, pline de mobilă, gemütlich, confortabil, cum ar zice nemţii. 

Doamna Arditti găzduia o droaie de englezi: May Hartley, secretara lui Archie Gibson, corespondent al ziarului Times, Gertie Giellender, care lucra cu Desmond Doran, şeful serviciului paşapoarte al Legaţiei, John şi Mary Campbell, doctoranzi americani care pregăteau o disertaţie despre istoricul român Nicolae lorga. Alexander Miller şi Mary Vischer lucrau la Astra Română, cea mai mare societate petrolieră. In iunie, ni s-a alăturat şi David Walker, corespondentul ziarului Daily Mirror , un observator  politic serios, căruia nu îi scăpa însă nici o poveste picantă.

Mi-am dat seama după câtva timp că May Hartley şi Alexander Miller se legaseră de această ţară. Făceau haz alături de noi de ineficienţa şi înapoierea românilor şi tot ei m-au avertizat asupra corupţiei şi a unei uşoare abrutizări, dar nimic nu le putea clinti afecţiunea pentru  acest popor. Abia mai târziu aveam să înţeleg acest simţământ. Am petrecut o bună parte a unei dimineţi pe o bancă, într-un oficiu poştal, aşteptând să mi se elibereze un pachet pe care l-aş fi putut obţine în cinci minute strecurându-i un bacşiş funcţionarului prost. Nu uita nici o clipă că reprezinţi Marea Britanie, îmi spusese preşedintele Consiliului Britanic; după cum se pare, nu la genul acesta de pedanterie se referise el atunci.

La Bucureşti mi-am făcut obiceiul, pe care l-am păstrat toată viaţa, să cunosc oraşul plimbându-mă duminica pe străzi. Era prin martie, la ora la care tocmai se deschideau grădinile-restaurant de pe marele bulevard şi m-am simţit în al nouălea cer sorbind cale de un ceas băutura locală, căreia românii îi zic ţuică de prune, dintr-un ţoi, inspirând aerul de primăvară ce trece pentru scurt timp deasupra Bucureştilor, după terminarea zăpezilor, până la venirea căldurilor de vară, încântat de cele câteva cuvinte româneşti pe care le ştiam şi de felul în care îmi cheltuiam banii. 

Bulevardul Brătianu, interbelică

Am hoinărit de-a lungul celor trei kilometri ai Căii Victoriei, una dintre cele mai vechi străzi bucureştene, ce ţine din Piaţa Victoriei până la Dâmboviţa şi aminteşte de victoria din 1878 asupra turcilor, după mai bine de patru secole de stăpânire otomană. Aici îşi făceau românii cumpărăturile mai de soi, îşi aranjau părul, îşi întâlneau prietenii, sperau să întâlnească prieteni, beau cafele la mese înşirate pe trotuar, ieşeau seara la promenadă şi, foarte rar, demonstrau în cursul dimineţii, făceau tot ceea ce te-ai fi aşteptat de la un popor latin.

Era un amestec de case cu un etaj, încântătoare, rămase în picioare din secolul trecut în curţile lor umbrite, de cafenele, restaurante, biserici ortodoxe pe lângă care românii treceau închinându-se, alături de Academia Regală în stil pseudoclasic, Teatrul Naţional, sala de concerte, noul Palat Regal, desfăşurat pe lungime, dar scund, apoi ministerele, uşor de identificat după poliţiştii din gheretele din faţă, cu toate că, după cum am aflat la Pensiunea Arditti, orice familie mai de vază putea să-şi angajeze un poliţist să-i stea depază la poartă.

Tot aici se afla Palatul Telefoanelor, făcut de americani, despre care se spunea că era dotat cu ascensoare rapide. Savuram faptul că făceam parte din această lume, simţindu-mă în largul meu, eu, un străin, printre clădiri cu o arhitectură cu care eram atât de puţin obişnuit, printre atâtea femei frumoase, printre pierde-vară şi alţii care se grăbeau să ajungă undeva,  in straie albe, cu cămaşa peste pantaloni în semn că sunt oameni cinstiţi, printre florărese cu sâni cafenii şi nespălaţi, hoinărind în mirosul ademenitor al porumbului copt pe jar în stradă. 

Calea Victoriei, interbelică

Se aflau printre aceştia şi câţiva oameni de afaceri, funcţionari şi universitari, dar nu atâţia câţi membrii aşezatei clase mijlocii pe care i-ai fi întâlnit pe Regent Street. Mulţi erau copii,  nepoţi de ţărani, o mică burghezie datând doar de douăzeci de ani, care-şi etala pieptănătura şi dispreţul faţă de viaţa la ţară, schimbând câteva vorbe franţuzeşti ca să se distanţeze de trecut. Mă uitam la femei cum suiau tărgi întregi cu cărămizi pe scari şubrede şi la bărbaţi cum lucrau pe nişte schele de lemn pe care în Anglia le-am fi considerat inutilizabile. Unii stăteau pe jos, mâncând mămăligă rece cu felii de brânză şi ceapă.

In Piaţa Brătianu, ţigăncile erau tot atât de colorate în fustele şi basmalelelor pestriţe ca şi coşurile mari şi joase cu flori de lângă ele. La început le-am uimit plătindu-le cât îmi cereau. Mai târziu, când învăţasem mai multe cuvinte româneşti, mă tocmeam până ajungeam la un preţ mai scăzut, dar, oricum, de două ori mai mare decât cel la care se aşteptau.

Bucureşti 1941, ţigănci florărese pe Bd. Brătianu (fotograf: Willy Pragher)

 

Vânzători ambulanţi

Am auzit pe stradă strigături care aproape dispăruseră în Londra. Găzarul căra două bidoane legate cu o curea peste umăr şi striga „gaaazu", cu un a prelung, în timp ce geamgiul ducea in spate un suport de lemn cu geamuri, urlând ceva care suna i\, jaaam-jiu". Iaurtul se vindea în ulcele puse pe tăvi. Iar ouăle se aduceau în coşuri şi se vindeau în acompaniamentul unui melancolic „oaaauă”!

Anii '30 - negustorie in Capitala ţării (foto: Willy Pragher)

Bucureşti, Bulevardul Brătianu, 30 martie 1941 (fotograf: Willy Pragher)

 Intr-o duminică dimineaţă, am luat-o spre marginea oraşului cu case ţărăneşti, fabricuţe, depozite; ici-colo, se zărea câmpia înconjurătoare. Asfaltul dispărea făcând loc colbului alb şi gros, care cred că era mai plăcut tălpilor goale decât pantofilor de stradă. M-am apropiat de două tinere ce se sprijineau de un gard şi, în momentul următor, m-am trezit că una dintre ele şi-a scos o ţâţă şi m-a împroşcat cu lapte în hohotele de râs ale amândurora.

Am plecat mai departe consternat. Tot restul zilei mi-am pus întrebarea dacă gestul lor a fost de simplu amuzament sau un act neprietenos faţă de un intrus occidental. Mi-am imaginat o întreagă poliloghie politică şi morală ca să-mi alin bietul meu suflet rănit de puritan.

De la fereastra mea din Strada Spătarului, am fost martorul unui alt gen de violenţă: un bărbat împuşcat, o pată roşie pe zăpadă. Într-o după-amiază de sâmbătă am văzut un bătrân vagabondând pe stradă cu o flaşnetă veche atârnată de umăr; câţiva dintre noi i-am cerut-o împrumut şi într-o jumătate de oră i-am strâns o mică avere.”

„(...)Venisem la Bucureşti din două motive. După opt luni de foame ca profesor pe cont propriu, aveam neapărat nevoie de o slujbă sigură. Iar lectoratul îmi oferea posibilitatea să îmbin dragostea de literatură cu o curiozitate crescândă faţă de Europa de Est. Domnul Chamberlain descrisese Cehoslovacia, pentru care săpam acum tranşee în Hyde Park, ca pe o ţară îndepărtată despre care nu ştiam nimic. România era şi ea una dintre acele ţări îndepărtate pentru care s-ar fi putut prea bine să intrăm în război şi despre care doream să ştiu câte ceva (...). ” 

„Despre România ştiam prea puţin. Din atlas am aflat că se găseşte la nord de cursul inferior al Dunării, între Ungaria si Rusia, şi că este formată din trei provincii principale, grupate jurul lanţului muntos central. Muntenia se întinde de la Alpii ninşi TransiIvani, spre sud, către Dunăre şi, spre est, către Marea Neagra. Moldova, incluzând Basarabia şi Bucovina, se întinde la Rasarit de Carpaţi până în stepele ruseşti. Transilvania, provincie odinioară împădurită, leagănul legendei lui Dracula, se află intre lanţul muntos şi graniţa Ungariei. 

România interbelică

Am citit că limba este in esenţă romanică, dar că are multe cuvinte slave şi unele turceşti. Este o ţară relativ bogată –„grânarul Balcanilor" – cu investiţii britanice mari în exploatări petroliere şi un grup de ingineri care trăiesc împreună cu familiile lor în zona Ploieştilor (...)”

„Ştiam că românii sunt sprijinitori credincioşi ai Ligii Naţiunilor. Auzisem de dadaism, neştiind că era de origine română, şi de Elvira Popescu, actriţa cea mai populară a teatrului parizian al acelor zile. Citisem în presa obişnuită despre legătura amoroasă a regelui Carol cu o roşcovană atrăgătoare, Elena Lupescu. Şi, cu toate că în febra plecării nu avusesem timp să citesc nici o carte serioasă despre acea regiune, nu eram total ignorant în legătură cu ţara în care urma să mă duc (...)”

 

Capitolul II

„Un bătrân vagabond grec din Krivara i-a spus lui Patrick Leigh Fermor că pe vremea lui, înaintea Primului Război Mondial, cerşetorii o luau întotdeauna spre nord de Dunăre: ‚Românii erau mai pricopsiţi şi mai largi la mână’ (...)”

Strada Lipscani, mai 1942 (fotograf: Willy Pragher)

„La venirea mea, în 1939, est-europenii cu dare de mână se duceau să-şi facă cumpărăturile la Bucureşti – „Parisul Balcanilor" -, oraşul cu una dintre cele mai bune bucătării naţionale din Europa, cu prăvălii şi restaurante ştiute de cunoscători (...)."

„Ţara mai avea încă vaci, boi, bivoli, porci şi păsări din plin. Ţigăncile din România ştiau un siretlic  pe care nu l-ar fi mărturisit niciodată (...): când treceau pe lângă o gospodărie ţărănească, cârâiiau încetişor, astfel că omul de-abia le auzea, iar toţi curcanii, cocoşii, găinile şi puii ieşeau din ogradă şi se luau după ele. 

Nu-mi va fi dat niciodată să mai văd o ţară cu atâtea ironii şi contradicţii – o ţară a câmpiilor şi munţilor, a apelor si Dunării şi a mii de pâraie clipocinde, pline de păstrăvi. Automobile Lagonda, Hispano-Suiza şi Packard goneau pe şoselele naţionale, dar trebuiau să ocolească care cu boi sau să frâneze brusc, în noapte, în faţa unei cete de ţigani care-şi făceau de mâncare pe asfaltul fierbinte. Casele din Transilvania nu erau deosebite de cele din Austria sau Elveţia; mănăstirile ridicate mai spre răsărit purtau însă clar amprenta bizantină. 

Spre Pasul Bratocea, octombrie 1939 (fotograf: Willy Pragher)

Intr-o după-amiază de vineri, în mai, Ada, o tânără româncă, m-a scos din căldura Bucureştilor şi m-a luat la munte, să-mi petrec sfârşitul de săptămână împreună cu părinţii ei. Cum eu nu aveam maşină, acesta era primul meu drum spre Ploieşti, prin Valea Prahovei, pe lângă sondele de petrol ce se înălţau spre cer ca personajele dintr-o pictură de Dali. 

Ţăranii, după spusele Adei, puteau să scoată petrolul ca apa din puţ, cu găleata. Pe măsură ce urcam spre Carpaţi, mirosul brazilor şi al pinilor lua locul izului de câmpuri petroliere. Am încetinit puţin, în Sinaia, în faţa gării mici, a ceainăriilor elegante şi a lipsitului de rafinament cazinou alb cu stucaturi, despre care Ada mi-a spus că era ţinut de un englez, un căpitan care introdusese arme în Spania, în timpul războiului civil, dar nici ea nu ştia pentru care dintre părţi. Am văzut în treacăt vilele frumoase, presărate pe coama dealului, şi palatul regal de vară, Castelul Peleş, un amestec de stiluri, gotic, renascentist şi bizantin, care, într-un anumit fel, nu părea nelalocul său aici; un soi de Balmoral pentru familia regală română.

Fiţa, căţeluşa-lup a Adei, stătea pe bancheta din spate, cu botul scos pe fereastră; se pare că răcea des când era dusă la munte cu maşina. Ada mi-apovestit cum ministrul de externe a călătorit odată, cale de cinci kilometri, cu coada Fiţei sub nas. Nu va ajunge niciodată să fie educată ca lumea şi la ţară risca să fie luată drept lup şi împuşcată. Ada lua serpentinele în forţă, Fiţa încordându-se la fiecare curbă, şi schimba vitezele cu motorul ambalat; o făcea uşor ostentativ, dar conducea bine. 

Douăzeci de minute după ce am părăsit Sinaia, am urcat spre Predeal trecând fosta graniţă austro-ungară, stabilită înaintea Primului Război Mondial; o jumătate de oră mai târziu, eram la Timişul de Sus, pe versantul vestic al muntelui. înainte ca drumul să coboare spre Timişul de Jos, am luat-o la dreapta, pe un drumeag care ducea la vilă. Peisajul îţi tăia respiraţia. Vârfurile Carpaţilor stăteau în spatele nostru. In faţă se desfăşura câmpia transilvană, pierzându-se în ceaţa Europei Centrale.

Deşi îi lipsea verva tinerească a Adei, tatăl îi semăna foarte mult fiicei sale – acelaşi păr de culoare închisă, ochi căprui, bine făcut, amabil, dar cu un stil direct. Asemenea tuturor românilor, se exterioriza în relaţiile cu ceilalţi mai mult decât noi, englezii, am fi considerat necesar. Mama ei, o ardeleancă, se afla acolo de câteva săptămâni. Am simţit că, pentru vizita mea, renunţase la pantofii de toată ziua, îşi schimbase rochia, îşi lăsase de o parte cartea; luni va redeveni aceeaşi femeie, care, cel puţin de la distanţă, putea fi confundată cu orice localnică. După ce am fost prezentat, Ada a promis că vom reveni la cină şi m-a luat împreună cu Fiţa spre crestele Făgăraşilor.

 Urcuşul a fost greu, dar, odată ajunşi sus, mersul pe pământ reavăn şi mănos era o plăcere. Am dat de crânguri virgine şi luminişuri în care Ada îmi arătă gropile săpate de urşi în căutarea vreunei rădăcini suculente. Da, mi-a spus ea, sunt o mulţime de urşi bruni carpatini pe aici, de altfel prietenoşi, până nu se gasea careva ca Fiţa să-i întărâte.

 Ţărăncuţele urcau muntele la patru dimineaţa să-şi umple cosuletele cu cuzmeură, mure şi frăguţe de pădure. Urşii le concurau in căutarea fructelor. Dacă auzeau ursul, se întindeau pe jos cu fustele în cap ca să vadă că sunt femei şi să nu fie atacate.„Nu-mi vine să cred", i-am spus eu. „Ba trebuie să crezi! Este probabil un obicei din timpurile păgâne." 

Grup de ţărani, în 1938 (fotograf: John Phillips)

 Țărani români, 8 mai 1942 (fotograf: Willy Pragher)

Inainte de a ne întoarce acasă, ne-am aşezat puţin la marginea coamei, cuprinzând cu privirea pajiştile ce-şi întindeau jos covorul de clopoţei,zambiluţe, ghinţură şi margarete, în freamatul ierbii înalte şi în mângâierea luminii după-amiezii târzii. Departe, în vale, se zărea un pâlc de case şi un car înaintând agale. Era, mi-am spus, o variantă la dimensiuni mai impresionante a ceea ce văzusem, adesea, de pe munţii Langdales, deşi efectul asupra mea era mult diferit.„Ce fac ţărăncuţele cu fructele?" am întrebat eu. A râs. ‚Dau fuga la Predeal să prindă Expresul de Bucureşti şi să le vândă în cornete de frunze călătorilor, la ferestrele vagoanelor.’

Cum tatăl Adei era istoric, speram să-1 determin la un moment dat să vorbim despre români. Ştiam şi eu câte ceva despre istoria lor frământată: invaziile barbare care au măturat ţara în susul Dunării, românii care s-au refugiat în aceşti munţi spre a ieşi o mie de ani mai târziu din nou la iveală, arătând mai latini ca oricând şi vorbind limba daco-romană a strămoşilor lor, căderea Constantinopolului în 1453, după care au devenit un tampon între turci, ruşi şi austrieci. Dar aceasta nu-mi explica mie de ce, de pildă, aveau o aversiune mai mare faţă de ruşi decât faţă de nemţi sau de ce îi preferau pe francezi britanicilor. Astfel de întrebări aş fi dorit eu să-i pun tatălui Adei.

A doua zi dimineaţa, am avut noroc. Jucam toţi trei golf pe panta din faţa casei. Când Ada s-a dus în casă să ajute la pregătirea mesei, am renunţat să mai plesnim mingile şi ne-am aşezat pe iarbă, cu genunchii strânşi la gură, cu privirile pierdute spre Transilvania. După un timp, a spus: „Iubesc toate astea." A ridicat crosa câţiva centimetri ca să îmbrăţişeze munţii din spatele nostru. „Cred că iubesc aceste locuri mai mult decât orice altă parte a ţării."„Şi credeţi că veţi fi capabili să rezistaţi până la capăt, dacă Europa răsăriteană intră iar în malaxor?"

A ezitat. ‚Cu ungurii ne descurcăm noi. Cu Wehrmachtul, nu ştiu... Ne bizuim pe voi şi pe francezi...’ A lăsat acest gând în suspensie, ştiind că nu dispun de mai multe informaţii din partea guvernului meu decât dispunea el însuşi. Sub stăpânirea austro-ungară, românii din Transilvania deveniseră o majoritate cel puţin neprivilegiată: religia ortodoxă nu le era recunoscută; femeile lor, înveşmântate numai în negru, îşi botezau copiii cu nume ce nu puteau fi maghiarizate. „Ideea că românii nu se revoltă niciodată este ridicolă",a spus el. „Istoria noastră este plină de revolte." 

Vânzător de ziare

Avea darul să ofere informaţii cu naturaleţea cu care numai un profesor de meserie putea s-o facă chiar într-o conversaţie obişnuită. Românii şi-au masacrat moşierii unguri cu sutele în 1784, iar conducătorii lor au fost traşi pe roată. „Cred că în acele zile era atât o oprimare de clasă, cât şi una etnică", mi-a spus el. „O sută de ani mai târziu, Transilvania devenea una dintre marile probleme naţionale ale Europei." 

Apoi a tăcut, ca şi cum şi-ar fi dat dintr-o dată seama că se afla pe pragul istoriei contemporane. Am aruncat o privire, în spate, spre casă. Nu se zărea nici o mişcare. Până la urmă, Ada sau fata dîn casă vor apărea pe verandă, cu o tavă cu băuturi, măsline, brânză albă de capră, felii de pâine, pentru că în Europa răsăriteană se socoteşte că nu este înţelept să bei pe stomacul gol şi se consideră o impoliteţe să te aştepţi de la oaspete să facă aşa ceva.

 Am gândit că am timp să-i pun măcar una dintre întrebările care mă sâcâiau. N-ar fi o idee bună, am întrebat prevenitor, ca România să-şi îmbunătăţească relaţiile cu marele ei vecin răsăritean? De ce să fie priviţi ruşii cu mai multă neîncredere decât germanii? Mai ales după cum s-au purtat nemţii în România în timpul razboiului mondial!

 Şi-a schimbat locul pe panta plină de gâlme. „Doi ani de spoliere, de rapt, de jaf sistematic – sunt de acord, nimic nu poate fi mai rău decât asta." Si n-am mai spus nimic, m-a privit scurt, înainte de a dezvolta el însuşi acest subiect. Hohenzollern fiind, Regele Carol I a încheiat un tratat secret de apărare cu Puterile Centrale încă dm I883. Nu a împărtăşit nimic nici Parlamentului, nici miniştrilor săi şi a reînnoit tratatul în 1913. La izbucnirea războiului, cand în cele din urmă a fost nevoit să se destăinuie Consiliului de Coroană, un singur om a fost de partea lui. Carol avea atunci ceva ani şi era suferind; moartea lui, în luna octombrie a aceluiaşi an, a fost grăbită de povara unui devotament împărţit între tara şi familia sa germană. 

Nepotul său, nehotărâtul Ferdinand, i-a urmat la tron. Avea la rândul său să se afle sub presiunea Hohenzollernilor. Insă soţia lui, Maria, fiica celui ce era pe atunci Ducele de Edinburgh, era hotărâtă, împreună cu poporul român şi majoritatea guvernului, să se alăture Antantei. Au făcut acest pas în august1916. Din punctul de vedere al Puterilor Centrale, era un act de trădare, iar acestea şi-au trimis unele dintre cele mai bine pregătite trupe şi cei mai buni generali împotriva unei armate române slab dotate şi prost instruite. Ruşii, care ne promiseseră ajutor, n-au mişcat. Armata română a fost alungată din Muntenia, iar familia regală, împreună cu guvernul, a fost nevoită să se refugieze la Iaşi, vechea capitală a provinciei răsăritene, Moldova. Românii au suferit îngrozitor în acest război, tot atât de mult ca şi belgienii sau sârbii.

 Trei sute de mii de oameni au pierit de boală numai în judeţul Iaşi. Prinţesa Ileana însăşi, cu toate ca avea hrană mai bună decât majoritatea populaţiei, nu s-a mai vindecat niciodată de avitaminoză. Dacă nemţii ar fi ieşit învingători, România ar fi pierdut teritorii în favoarea Bulgariei, toate punctele strategice la graniţa Transilvaniei, industria petrolieră vreme de nouăzeci de ani şi producţia agricolă pe timp de nouă ani. Ea ar fi fost practic ştearsă de pe harta Europei. 

Gazda mea a zâmbit atunci şi mi-a spus: „Ai putea să mă întrebi pe bună dreptate de ce avem mai multă încredere în Germania decât în Rusia."Comunismul era, desigur, în parte răspunsul; când trăieşti atât de aproape de Stalin, eşti obligat să fii cu ochii în patru. Şi totuşi, neîncrederea noastră în Rusia – a spus el – datează cu mult înaintea Revoluţiei. De pildă, Ecaterina cea Mare a proclamat că îi va elibera de turci pe coreligionarii români. De cum a trecut graniţa însă a şi stabilit un protectorat care a ţinut timp de două generaţii."

Un secol mai târziu, Prinţul Carol al României a intrat, alături de ţar, în ceea ce aveau să fie ultimele războaie ruso-turce; a condus personal, în 1877, forţele unite româno-ruse la victorie în bătălia hotărâtoare de la Plevna. Dar la încheierea păcii – la Congresul de la Berlin – Rusia a tras sforile împreună cu Marea Britanie pentru a răpi României –fostul ei aliat, care n-a avut un loc la Congres – sudul Basarabiei, parte a Moldovei; Gladstone, in opoziţie, a fost indignat; aflat la putere, Joseph Chamberlain a încercat să ţină în necunoştinţă de cauză opinia publică engleză asupra rolului pe care l-a jucat în acest târg. 

Nici în timpul războiului mondial Petersburgul n-a ridicat nici un deget să-şi ajute aliatul român împotriva forţelor austro-germane. Işi făcea din nou planuri privind Moldova. De data aceasta, Marea Britanie a protestat; francezii au calificat comportarea Rusiei drept „trădare militară"; Regina Maria era cât pe ce să plece la Petersburg să pledeze cauza faţă de vărul ei, ţarul Rusiei, când vestea uciderii lui Rasputin a ajuns la Iaşi. ‚Cred că ceea ce noi nu putem să iertăm ruşilor este faptul că ne-au jefuit aproape întotdeauna ca pe nişte duşmani, pretinzând în acelaşi timp că sunt aliaţii noştri.’

28 iunie 1940

 

A tăcut din nou, pentru a continua apoi: „Noi, românii, avem sentimente de loialitate şi de ură puternice, care vouă nu vi se par întotdeauna raţionale.Vedem adesea o conspiraţie acolo unde s-ar putea să nu existe. Invazia şi ocupaţia pot să încrânceneze, dar, credeţi-mă, să şi corupă." S-a întors către mine. „Dacă românii ar fi să aleagă azi între Aliaţi şi Germania, nouăzeci la suta ar alege Aliaţii. Sunteţi aici de destulă vreme pentru a vă da seama de aceasta. Dar dacă ar avea de ales între ruşi şi nemţi, nouazeci la suta la sută i-ar alege pe cei din urmă. Sperăm, desigur – spune el, în timp ce am sărit în picioare la chemarea Adei – să nu fim nevoiţi să facem o astfel de alegere."

1941, soldaţi germani pe Bd. I.C.Brătianu (fotograf: Hans Jager)

Stateam cu toţii în verandă. Ţinând cu mâna stângă coada nabadaioasă a Fiţei, am ridicat paharul câţiva centimetri deasupra mesei şi am spus: „Pentru România!"„Pentru o Românie democrată!", mi-a replicat gazda (...).”

-------

„A doua mea întrebare – despre Franţa – am pus-o la sfârşitul unui lung dejun românesc cu un prieten ziarist. (...) de ce românii erau atât de pro-francezi? Ce puteau să facă pentru ei francezii şi englezii nu? „Nimic – mi-a replicat el -, dar simţim că ei sunt mai dispuşi să încerce sa facă ceva.”

„(...) Fiind latini şi atât de apropiaţi de Franţa, având atâta personalitate şi talent, fiind atât de întreprinzători, m-aş fi aşteptat ca românii să fie mai occidentalizaţi decât erau. Uitasem de acea schismă dureroasă de la mijlocul secolului al XI-lea, când, spre deosebire de ceilalţi latini, ei s-au îndreptat spre Biserica Bizantină, care nu le-a impus niciodată aceleaşi condiiţii ca Biserica de la Roma. 

Românii aveau mai puţine inhibiţii în materie de sex, ceea ce majoritatea britanicilor vor dobândi abia in anii '60:  într-o dimineaţă, în timp ce mă plimbam pe plaja de la Mamaia, de pe coasta Mării Negre, i-am fost prezentat unei doamne care se bronza la soare neavând altceva pe ea decât pălărie mare şi pleoştită; întrucât ne întâlniserăm la un dineu cu doar câteva zile în urmă, a părut surprinsă că nu am recunoscut-o pe loc. M-am simţit uşor fâstâcit când doi călugări bălăbănind un coş cu rufe pe stradă –au început să susotească la vederea excentricei mele pălării Eden. 

Influenţa fanariotă a avut şi ea efectele ei asupra României (...) Fanarioţii au amplificat şi mai mult intriga şi corupţia care deja făceau parte din moştenirea bizantină şi otomană a românilor; în 1939, corupţia era încă larg acceptată în România, mai mult decât în majoritatea ţărilor europene occidentale; mita se democratizase, se dădea atât poştaşului, cât şi mecanicului de locomotivă şi reprezentanţilor autorităţilor. Fanarioţii au avut o influenţă pe cât de civilizatoare, pe atât de erozivă asupra României secolului alXVIII-lea.

 Ei au fost cei care l-au familiarizat pe adesea incultul boier român cu cultura greacă şi cu cea franceză. Voltaire, Rousseau şi enciclopediştii erau larg citiţi şi, pe la sfârşitul veacului, atât Bucureştii, cât şi Iaşii aveau societăţi greco-române de înaltă ţinută culturală. 

Sacheverell Sitwell, inspirându-se dintr-un ziar de epocă la modă, descrie viaţa socială luxoasă a Bucureştilor în anii 1880, după obţinerea independenţei : un concert de gală la operă în fiecare săptămână; baluri şi supeuri strălucitoare; un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi după ultimul strigăt, flanând pe Calea Victoriei pe lângă un ţigan pe jumătate dezbrăcat; comercianţi ruşi, armeni, turci, evrei şi greci în costumele lor specifice; trăsuri tot atât de somptuoase ca în oricare altă parte a Europei, gonind de-a lungul şoselei Kiseleff.

Cu toate că Bucureştii anului 1939 erau, desigur, un oraş mai puţin exotic decât cel descris mai sus, mai exista încă acel dispreţ ostentativ, aproape oriental, faţă de săraci. Se observa încă plăcerea pentru culoare şi ceremonii –pelerine, uniforme, automobile sport, care mortuare cu cai în linţolii negre şi cupene de culoarea abanosului. 

Câteodată, vestigiile Bizanţului se etalau cu mai multă delicateţe. Luând masa cu prinţesa Bibescu, o descendentă a fanarioţilor, bine-cunoscută pentru oportunismul ei politic, am văzut pe o măsuţă aranjate de circumstanţă scrisori semnate „Winston" sau „Ramsay"; ştiam că celelalte, primite de la nişte nemţi tot atât de distinşi, fuseseră puse pentru moment sub cheie. După o masă delicioasă şi o conversaţie care, cel puţin din punctul ei de vedere, părea să nu aibă nici un fel de graniţe culturale, am deschis uşile cu glasvand; am iesit pe terasă şi am văzut păunii rotindu-şi cozile superbe îni in fata noastră.”

---------

„Țineam cursuri de limbă şi literatură engleză (...) Studenţii aveau adesea mai multe noţiuni de cultură franceză decat despre propria lor cultură (...)”

 „La început mă interesau în mod deosebit progeniturile noii burghezii. Erau în parte produsul reformei agrare postbelice – cea mai radicală din Europa, în afara celei din Uniunea Sovietica -  şi a votului universal proclamat odată cu ea. 

Găseam ca te poţi înţelege mai uşor cu studenţii; studentele, în schimb, educate să se poarte politicos şi doritoare să placă cu tot dinadinsul, erau, în ciuda înfăţişării lor, mai puţin atrăgătoare decât ar fi trebuit să fie. Imi amintesc întâlnirile penibile dintr-o elegantă cofetărie de pe Calea Victoriei cu o studentă ce asista jenată la parada de clişee literare emise de maică-sa, un tip de femeie care, precum într-o piesă a dramaturgului român Caragiale, nu ar fi spus pentru nimic în lume „chiloţi", ci „indispensabili".

Studenţimea era, ca peste tot, de toate felurile. Unora le plăcea facultatea, dar majoritatea o considerau o cale de a obţine o slujbă mai acătării sau un soţ cu o situaţie mai bună. Cei mai sclipitori, doar ceva mai tineri decât mine, mă ţineau pe ghimpi. Majoritatea erau destul de agreabili; până şi fetele puteau să se facă plăcute, odată ce, ieşite de sub tutela mamelor, renunţau la fandoseală.

 Mai târziu, pe vremea când lucram la Legaţie, o jumătate de duzină au venit să mă întrebe dacă nu s-ar putea înrola în armata britanică; am considerat-o drept o mare recompensă, başca plăcerea de a le fi fost dascăl. 

Spre deosebire de polonezi sau de unguri, românii au trecut după război prin importante reforme – agrară şi electorală -, s-au opus dictaturii regale mai mult timp decât oricare dintre vecinii lor şi au avut legături deosebit de strânse cu Franţa, facându-le plăcere să se considere ca parte a Europei democrate. 

Mulţi – inclusiv majoritatea studenţilor mei – simţeau că Iuliu Maniu, liderul transilvănean, era singurul om capabil să scoată ţara din demoralizarea care părea să infesteze, în 1939, toate democraţiile.

Iuliu Maniu într-o şedinţa a PNȚ din 1938 (fotograf: John Phillips)

 Poate că Maniu era mai şters decât cei doi dictatori – regele Carol şi recent executatul Zelea Codreanu -, dar majoritatea oamenilor preţuiau în mod deosebit integritatea sa şi totala lui dăruire faţă de interesele ţării şi ideea unui guvern constituţional. Stăteam adesea pe terasa unei cafenele cu Hugh Seton-Watson, care fusese trimis în Balcani în misiune itinerantă şi discutam cum ar fi mai bine să se acţioneze pentru a determina căderea Regelui Carol, criticând, cu minţile noastre de tineri, guvernul britanic că nu-l sprijinise deschis pe Iuliu Maniu impotriva regelui.

Când David Boyd, personajul Oliviei Manning (vezi aici ), care seamănă, în unele privinţe, foarte mult cu Hugh , spunea „am pierdut această ţară...din cauza politicii smintite, neghioabe de a-l sprijini pe Carol...Maniu şi ceilalţi liberali ar fi fost de partea noastră, dar noi nu-i voiam", el vorbea în numele acelora dintre noi care nu acceptau ideea că guvernul nostru trebuia să trateze cu şeful statului, care era, fără doar şi poate, regele Carol.”

---------

„In pseudo-autobiografia ei, „Trilogia balcanică”, Olivia Manning (...) îmi dau seama că trebuie să fi fost foarte singură, trăind la marginea scenei româneşti, necunoscând, în afară de câţiva membri ai coloniei britanice, decât pe acele femei băgăcioase, cu minte puţină, pe care le întâlnisem printre mamele unora dintre studentele mele, şi pe câţiva pierde-vară desfrânaţi pe care îi găseşti în orice capitală a lumii. Dacă ofiţerii români pe care i-am cunoscut ar fi semănat câtuşi de puţin cu filfizonii ăia de ofiţeri ai ei, nu ar fi supravieţuit, doi ani mai târziu, nici douăzeci şi patru de ore pe frontul de est. 

Piaţa Arcului de Triumf, 8 noiembrie 1941 (fotograf: Willy Pragher)

Sir Reginald Hoare, ministrul britanic la Bucureşti, a atenţionat Londra să nu uite niciodată, atunci când trimite conferenţiari la Bucureşti, că românii erau un popor foarte inteligent. Cu toate acestea, Olivia pare să nu fi găsit nici un prieten român, oricât de simplu, şi tinde să scrie istoria aşa cum îi convine ei.”

----------

„Reacţia mea faţă de Bucureşti era cu totul diferită. Eram holtei, liber, vânător de noi experienţe, mai curând stimulat decât oripilat de afronturile aduse prejudecăţilor englezeşti. Mă iritau şi pe mine, desigur, orizontul mărginit şi snobismul micii burghezii, dar nu aveam nimic din acreala Oliviei. Spre deosebire de ea, am avut norocul să cunosc români care nu aveau nici un interes să râvnească la un paşaport britanic.”

„(...) procesul meu de adaptare trebuia să fie spontan; mi-a luat mai mult timp decât simpla descoperire a bodegilor in care se puteau mânca delicioasele bucate româneşti (...); aceasta [limba] putea fi relativ uşor descifrată la modul în care cuvintele de origine latină sau neologismele erau frecvente, dar se dovedea dificil de vorbit cu subtilitatea şi umorul unui român cultivat.

In ce mă priveşte, simţeam plutind în aer o exuberanţă şi o binevenită lipsă de inhibiţie. Lucram din greu şi mult (...) Dupa ce îţi terminai treaba, puteai însă să te sui într-o trăsură – cu hamurile împodobite cu funde roşii să o ferească de deochi – colindând de-a lungul străzilor pietruite şi prost luminate, ca şi pe largile bulevarde strălucitoare; flirtai sau făceai politică, abordai cateodată probleme mai serioase de viaţă şi ajungeai, târâş - grabiş, la vreun restaurant; la nouă seara de-abia începea să se umple şi nu era o problemă să iei masa şi la unu după miezul nopţii. 

Verile fiind tot atât de fierbinţi ca şi în India, siesta era lenta: acei dintre noi care jucam golf sau tenis la începutul dupra-amiezii o făceam pentru că nu eram în ţară de atâta timp incat sa ne fi intrat căldura în oase sau să ştim ce înseamnă plăcerea unei sieste îndelungate lângă omul potrivit.

Regele Carol a fost probabil individul cel mai mult comentat din Bucureşti. Era un om de iniţiativă, citit, plin de imaginaţie. In anii "30 a amenajat o serie de lacuri, asanând astfel mlaştinile din împrejurimile Bucureştilor. 

In loc să-şi trimită fiul la Eton [colegiu], a format o clasă de doisprezece elevi aleşi din toate straturile societăţii româneşti – un soi de şcoală generală specială. 

10 mai 1937: Carol al II-lea sosind la Cotroceni (fotograf: Willy Pragher)

Intr- un mod destul de simplist, era cu adevărat interesat de soarta taranimii, încurajând-o să-şi diversifice alimentaţia, restrânsă la mămăligă, prin adăugarea de carne şi zarzavaturi pe care să nu le mai vândă la piaţă, ceea ce ar fi fost o idee excelentă dacă ţăranului nu i-ar fi trebuit fiecare bănuţ pe care l-ar fi putut câştiga astfel ca să-şi cumpere ulei de gătit, unelte agricole şi ţuică. Când Carol a aranjat ca băi mobile să meargă din sat în sat, bucureştenii au zâmbit, dar nu au văzut nici un rău în aceasta.”

--------

"La Bucureşti jucam golf sau tenis. Iarna schiam şi vara înotam, la toate aceste sporturi, românii, inclusiv multe fete, mă depăşeau. 

 București - Ștrandul Lido în anii '30

 Ștrand, Bucureşti 1941 (foto: Willy Pragher)

Poiana Braşov, ianuarie 1940 (fotograf: Willy Pragher)

Ne tăiam uneori la mâini culegând scoici, de pe stâncile de la malul Mării Negre, pe care le pregăteam seara la foc si le mâncam cu mujdei de usturoi. Stăteam de vorbă cu pescarii lipoveni, pe care nu-i înţelegeam ce spun. La sfârşit de săptămâna, făceam petreceri într-o vilă pe malul lacului Snagov; pe o insulă a acestuia se afla o mănăstire, iar trestia se întindea de la capătul debarcaderului până dincolo de mal. Ne aruncam in apa dintr-o barcă cu vâsle, seara puneam ceva mai gros pe noi şi stăteam la un pahar pe terasă sau într-o cameră cu pereţii burdusiti de cărţi româneşti, franţuzeşti, englezeşti şi nemţeşti. 

Luam masa târziu şi stăteam la taclale până în zori. In zilele mele nu se faceau diferenţe atât de mari ca acum între europenii din Răsărit şi cei din Occident; nu exista nici o barieră Ideologică absolută, nici Pactul de la Varşovia, nici NATO, nici CAER, nici Piaţa Comună; ne simţeam toţi parte integrantă a unui mare talmeş-balmeş european şi ne arătam mai dispuşi, cred, să considerăm diferenţele dintre noi ca faţete ale aceleiaşi culturi."

http://www.scribd.com/doc/54502579/Ivor-Porter-Operatiunea-Autonomous-v-0-9-1