miercuri, 5 februarie 2014

Esenţial despre România



România este un tărâm al contrastelor, călătorul sosit pe meleagurile sale putându-se întâlni cu lumea trepidantă, modernă, europeană a marilor oraşe, dar şi cu farmecul arhaic al unor zone rurale parcă neatinse de trecerea vremii. Şi tot prin contrast, România se prezintă cu tot ce are ea mai bun, imagini superb potenţate la nivel natural de către Divinitate şi sublim desăvârşite de factorul uman de-a lungul veacurilor de trainică dăinuire.


Aparţinem dintotdeauna Europei: geografic, istoric ne regăsim în milenii de locuire a spaţiului carpato-danubiano-pontic, cultural am lăsat moştenire umanităţii un portofoliu creativ de netăgăduit, iar ca popor suntem definiţi de bunătate, ospitalitate şi un caracter pozitiv intuit pe deplin de toţi cei care ne calcă locurile, îndrăgostindu-se iremediabil de această ţara.

România înseamnă oameni, etnii, tipologii şi caractere diferite, conturate după chipul şi asemănarea zonei de locuire, dar şi după tumultul vremurilor ce au închegat această ţară cu o serie de particularităţi incontestabile. Aici îşi duc traiul de secole români, ruşi lipoveni, tătari, turci, evrei, croaţi, sârbi, maghiari, germani, bulgari, armeni, toţi aceştia fiind făuritori ai unor culturi unice care s-au întrepătruns armonios în această întindere răsăriteană a Europei, dând naştere unui cumul de creaţii deosebit de interesante. Astfel, toţi avem o contribuţie la realizarea melanjului de atractivitate şi pitoresc ce ne defineşte locurile, inserându-ne cu brio în mozaicul civilizaţiei europene.

Stilul arhitectural baroc adus de coloniştii germani in Transilvania

Varietatea şi armonia peisajelor, cadrul natural pitoresc situează România printre cele mai frumoase şi atractive ţări - din acest punct de vedere - ale Bătrânului Continent. Totodată, sălbăticia, factorii de mediu nealteraţi (îndeosebi la nivelul Carpaţilor şi al mirobolantei Delte a Dunării) contrastează pe deplin cu o Europă supradezvoltată, în care oamenii tânjesc de multe ori după puritatea naturii, îndreptându-se din ce în ce mai des cu privirea spre nişte meleaguri precum cele româneşti, acolo unde poţi hălădui neîngrădit pe culmi montane, poţi avea experienţe unice în pustietate şi poţi lua contact cu tradiţii şi obiceiuri arhaice pe care mulţi dintre străini le percep ca fiind mai mult decât profunde şi captivante.

Aventură in Carpați

Relieful variat şi atrăgător se completează fericit cu descoperirea unor sate datând de secole ce îşi păstrează încă autenticitatea şi farmecul. Călătorul întâlneşte în drumurile sale aşezări de păstori, pescari, boştinari, cioplitori în piatră, mineri, pădurari şi alte îndeletniciri care au dăinuit de-a lungul timpului, oferind contemporaneităţii o mărturie din trecutul neindustrializat, un colţ de civilizaţie populară cum rar mai găseşti în alte locuri.







În vatra locuirii simple se evidențiază porturi și tradiții populare moștenite din străbuni, nedei, hramuri, datini inedite, prelucrări artistice ale ceramicii și lemnului, țesături, obiective unice precum Cimitirul Vesel de la Săpânța, Muzeul Național al Ouălor Încondeiate de la Ciocănești și alte averi inestimabile durate cu cerbicie de generațiile perindate în spațiul rural. Erudiția și evlavia, improvizația, hărnicia țăranului român, acestea sunt doar câteva atribute ale ansamblului de valori de la antipodul aglomerărilor urbane, ale locuitorilor lumii vetuste însuflețită de liniște, echilibru și înțelepciune.

Branesti - "Ziua Cucilor"

În funcție de zonă de obârșie românii sunt vorbăreți, comunicativi, iuți, temperamentali - mai ales cei de la câmp ori din zona de sud a țării - sau aparent mai domoli și tăcuți, cu o ironie fină, în zonele de munte, din centrul și nordul României. Cu toții, însă, au în comun, pe lângă ascuțitul simț al umorului, o rapiditate și subtilitate a gândirii, o ușurință în a comunica ce-i face repede remarcați oriunde s-ar duce. Dacă adăugăm acestor trăsături de caracter blândețea, căldura sufletească, bunăvoința, uităm cu siguranță că nu există oameni pe pământ care să nu aibă și defecte, însă inima tânără, deschisă, a romanului de rând ne cheamă să pătrundem pe un tărâm al spiritului pozitiv, păstrat așa indiferent de zbuciumul timpurilor.

Rezultatul dăinuirii antropice de-a lungul mileniilor este păstrat cu prisosință în spațiul românesc printr-un cumul de vestigii istorice pe care nu-l putem omite. Așezări din neolitic, urme ale civilizației dacice, grecești sau daco-romane, ruine ale unor cetăți medievale, biserici fortificate, mânăstiri cu un farmec aparte, palate, conace, cule, monumente cu încărcătură istorică deosebită, toate acestea adaugă fermitate capitalului de frumos pe care România îl are.

Mausoleul de la Mărășești (vezi aici )

Orașe medievale locuite și în prezent, precum Sighișoara, Rupea, Brașov, Sibiu, Medias, Bistrița aduc aceeași fascinație peste ani ca și atunci când au fost clădite cu preamândrie și simț estetic. 


Instantanee din Sibiu

Pavilionul Central din Călimănești 
Alba Iulia - Catedrala Ortodoxă

Punțile de piatră, viaductele, podurile de peste Dunăre ale lui Anghel Saligny, „Semeringul Banatean”, Farul Genovez ce stă mărturie a vechiului Tomis, urme ale furnalelor de secol al XVIII-lea la Bocșa, Ciclova Montană și Anina, sistemele de fortificații de pe granița de vest a țării, din jurul Bucureștilor sau dintre Focșani și Galați sunt doar o altă serie de dovezi, construcții arhitectonice cu caracter economic și strategic care s-au împlântat de-a lungul etapelor istorice în cuprinsul locurilor carpato-dunărene.

Semeringul Bănățean - calea ferată Anina - Oravița

Munții acestei țări, prin abundența resurselor materiale și spirituale, prin multitudinea de specii faunistice și floristice inedite ce-și găsesc adăpostul aici, ca și prin oamenii dârzi și demni, căliți în existența aprigă și vicisitudinile locuirii la altitudine, reprezintă - fără doar și poate - o nestemată a acestor locuri! Ținuturile cele înalte necunoscând sistematizarea, oamenii de la munte neștiind ce este aceea iobăgie sau servilism, speranța este că respectivul bastion de persistență umană să fie acel loc în care identitatea ancestrală se va păstra în ciuda asaltului incontestabil al globalizării, în beneficiul intrinsec al patrimoniului european și universal de autenticitate!

Lacul Bucura - Masivul Retezat
Instantaneu din Făgăraș 
 În Parcul Național Cozia
Pe culmile Bucegilor

Dincolo de înălțimile sublime, sub streașina Carpaților, dealurile și colinele - dar și luncile fertile  împestrițate cu căpițe de fân și case risipite printre pășuni și livezi conturează simfonia unui peisaj de poveste, a naturii umanizate cu iscusința omului sincer, mesager al unei civilizații rurale pline de înțelepciune, consolidată în atâtea secole de evoluție.


Câmpiile mănoase desfășurate la marginea reliefului vălurit completează dispunerea simetrică, în amfiteatru a unităților geografice mai joase, etalate ca niște santinele la picioarele mărețelor spinări montane. Șesurile au pământuri fertile, pe alocuri ape termale și alte zăcăminte de subsol care încheagă fundamentul pe care s-au clădit vetrele de locuire urbană dar și rurală, satele de câmpie ascunzând tainuri de atractivitate puțin intuite, în zone aparent banale.

Dunărea și-a sa deltă cu peisaj exotic vine ca un bonus, ca o suprasaturare a capitalului de frumos pe care l-a hărăzit Mama Natură țării noastre.

În Rezervația Biosferei Delta Dunării

Iar ca descrierea să fie completă talazurile Mării Negre reprezintă unduiri efemere care ne fac să rezonăm cu întregul Ocean Planetar, Pontus Euxinus devenind o componența definitorie a țărilor care-o mărginesc, implicit și a României.


 Răsărit de soare la Gura Portiței

Ca să cunoști aceste ținuturi mlădios închegate e musai să-ți armezi moralul cu răbdare, curiozitate și dragoste necondiționată pentru specificul locurilor din care ai rodit. Știu! Este greu să faci abstracție de superficialitatea parcă programatic etalată prin mijloacele de informare în masă. Este greu să te dezici de acea şcoală a vieţii îndreptată înspre perpetuarea superficialităţii şi a cumpliciunii ce te ajută să răzbeşti într-o societate din ce în ce mai ostilă. Negarea devine un clişeu la un moment dat, iar nevoia de migraţie - temporară sau definitivă -  înspre orice altă destinaţie a lumii, mai puţin una autohtonă, se înfiripa în zbaterile mentale ale multor fii ai acestei naţii.

Totuși, să ne sfătuim, prietene drag! Oare nu suntem înzestrați cu puterea de a ne folosi voința și judecata limpede pentru a ne separa de condiția negativă și de obiceiurile greșite, devenind astfel independenți de substratul existenței contagios axată pe valori sumare, pe goana după satisfacții de moment?!?

Capacitatea de a reflecta asupra adevăratelor valori ale vieții, asupra lucrurilor deosebite, materiale și sufletești, ce ne înconjoară pe aceste întinderi ale României, face parte din acel efort constructiv, din comuniunea de idei și fapte ce pot aranja de la sine dimensiunea cauzală.

Lecția de lumină, de viață trăită în mulțumire deplină și necondiționată este dată în primul rând de oamenii simpli de la țară, de acei țărani iscusiți care-și duc existența modestă întru deplină potrivire cu natura locurilor, cu ciclurile anotimpuale care trezesc primăvara bucuria renașterii spirituale, o perpetuează prin trudă de peste vară, o desăvârșesc cu prisosință la vremea culesului pentru a o conserva cu smerenie atunci când cușmele de omăt acoperă pământurile roditoare din care s-a întrupat însuși agoniseala obținută cu atâta sârg.

Probabil că satul românesc nu mai e ce a fost în multe locuri, iar parabola în care Lucian Blaga afirmă că „veșnicia s-a născut la sat” devine din ce în ce mai desuetă în ochii unora. Să nu ne lăsăm amăgiți! Este doar un trend de moment într-o societate în continuă prefacere și care va regăsi mai devreme sau mai târziu mirajul existenței cumpătate de dincolo de tumultul marilor aglomerări, de stresul cotidian și goana neostoită după chivernisire.

Există mulți tineri care au realizat binefacerile intorcerii spre natura acestor locuri, spre traiul simplu, tihnit, în vatra milenară de locuire țărănească. Acolo, la sat, pâinea întrupată din făina pe care singur ți-o cerni este dospită în cuptorul bătrânesc de cărămidă arsă, iar copilul crește în vâltoarea colbului deranjat de tălpile desculțe, într-un ritm molcom, cu un farmec inerent, mult mai dihai decât traiul fără răgaz din urbele care propovăduiesc modernismul până la paroxism.

 Țăranul este omul absolut” grăia odată Petre Țuțea. Tot el afirma cu lejeritate: „Când va dispărea ultimul țăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea și ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.” Mi-e greu să cred că reputatul filozof a stat la sfat cu cineva când a spus aceste pilde, însă un alt învăţat, de data asta japonez - în persoana lui Hiroshi Motoyama - vine parcă să completeze spuesele celui dintâi cugetător: „E posibil ca maimuţele să fie cât se poate de mulţumite că sunt maimuţe, dar ele nu au abilităţi mentale necesare pentru a ajunge cu adevărat la o conştiinţă de sine”. Exprimările nu sunt nici prea dure şi nici ofensatoare, ci doar reflectă o posibilă evoluţie spre involuţie...

Personal, dincolo de clasica nevoie de destindere prin vilegiatura înlesnită de mijloacele de deplasare rapidă, am avut ocazia să străbat mii de kilometri la pas în diversitatea reliefului României. "Per pedes apostolorum" am calatorit pe munții și văile carpatice, pe dealurile care grăbesc apropierea de marile înălțimi, prin gârbovitele meleaguri ale Dobrogei măcinate de timp sau prin cele mai noi ținuturi ale României, aflate la gurile Dunării.

Dobrogea - înălțimile Pricopanului

Peste tot unde am pășit, din toată ființa patriei noastre izvorăște poezia! Poezia feericelor apusuri de pe plajele neumblate din buza mării. Poezia cântată de păsările călătoare care se cicălesc în peisajul unic al pământului dobrogean. Poezia Bărăganului, acel teritoriu aspru asmuțit cu neîndurare iarna de crivățul ce vine dinspre est, iar vara de zăduful a cărui incandescentă pare plămădită direct din furnalele hărăzite nu departe. Poezia Moldovei deluroase intonată în ritmurile „Rapsodiei Romane” enesciene și în compania unor vinuri alese de Huși, Odobești, Panciu sau Nicoresti. Poezia Bucovinei, a Maramureșului, Năsăudului și Sălajului, aceste ținuturi de sus în care lumea pare urzită din aluatul dacilor liberi. Poezia Basarabiei, acest ţinut românesc de dincolo de Prut care îşi plânge necontenit dorul de patria mamă! Poezia Transilvaniei încătușată de zidurile înalte ale munților, leagăn al interfentei dintre hărnicia populației autohtone și precizia coloniștilor din alte spații europene, noianul arhitectural și artistic fiind o certitudine a mixului de înțelepciune și trudă canalizat cu folos. Poezia prispelor sacre, ornate cu măiestrie, din preambulul caselor bătrânești ale Valcii, Gorjului, Mehedințiului sau Argesului, locuri cu o simbolistică aparte pentru arta lemnului, din care irepetabilul Brâncuși și-a tras seva nepieritoarei sale aspirații spre infinit. Poezia Banatului Montan și a excepționalelor peisaje ce urcă dinspre Defileul Dunării spre secularele sate almajene din „Tara Florilor de Mar”, acolo unde vechii pemi, sârbii și croații își dau mâna cu românii educați în spiritul cazon, habsburgic, pentru a duce mai departe stilul de viață oranduit, precum și mentalitatea austriacă. Poezia Olteniei adanci, de sub munte, acolo unde opincile încalță și astăzi tălpile bătucite ale păstorilor ce-și cântă bucuria prin minunatele nedei închinate Sfântului Ilie în zilele lui Cuptor. Poezia meșterilor olari care modelează din vremuri preavechi lutul, acel pământ gălbui frăgezit și ars în forme de o esența artistică indubitabilă. Poezia Putnei lui Ștefan Vodă sau cea a Moldoviței, Humorului și „Capelei Sixtine a Estului”, cum mai este denumită Mănăstirea Voroneț. Poezia masivelor carpatice, adevărate fortărețe în care s-a închegat civilizația autohtonă, areale de adăpost și continuitate în vremuri de restriște, rezervoare de energie, apă, hrană și chibzuială oferite de măreția naturii.

„Fara Munții Carpați România ar fi o țară săracă și vulnerabilă. Fără gospodăriile țărănești răspândite pe toate văile și crestele munților ar fi un ținut ca o țară pustie, ca o casă fără stăpân”. Așa afirma nu demult renumitul montanolog Radu Rey, sintetizând însuși esența perpetuării factorului uman pe meleagurile autohtone.

Iar „cuibul viselor”, una dintre cele mai îndrăgite metafore din operă lui Liviu Rebreanu, constituie figura de stil care exprimă cel mai fidel lumea de basm a locurilor în care acesta a copilărit, a ruralului esențial în general, această adevărată matrice a iubirii și a inspirației pentru o pleiadă de artiști care au contribuit cu finețe la zestrea culturală a umanității.

"Cuibul Viselor"

Timpul sărbătorilor hibernale a învăluit treptat România, îngăduindu-ne să zăbovim o clipă pe tărâmul simțurilor și al spiritualității vădite etern în preajma Crăciunului. În sufletele și în mintea fiecăruia vâltoarea cotidiană se diminuează pentru un timp, lumina și speranța își fac loc laolaltă cu fulgii de nea, cu dorul de casă, de cântările îngerești, de colindătorii care însuflețesc această perioadă a anului.


Îmi permit să închei pledoaria de față cu o pildă din timpurile copilăriei și cu un sentiment de nădejde pentru România mea cea scumpă!

Aveam nici 8 ani, în iarna lui 1987, atunci când mi-am făcut ucenicia într-ale colindatului alături de doi prieteni „veterani” în adunatul covrigilor la cei 11-12 ani ai lor. „-Primiți cu Moș Ajunu’?” era formula miraculoasă ce deschidea aproape orice ivăr pe vremurile acelea, citind în ochii oamenilor satisfacția sinceră când le călcau pragul casei urătorii. Bineînteles, mai erai întâmpinat din loc în loc cu un: „-N-avem, la Anu’!”, însă nu ne descurajam, iar mirosul de sarmale si cozonaci ne ghida în pelerinajul nostru spre casele gospodarilor care ne așteptau cu inimile deschise.
Nu existau interfoane la scările blocurilor, lumea era tihnită în preajma sărbătorilor, bucuroasă să te primească și să te omenească. Nu existau nici jocuri pe calculator, Intenet-ul sau gadget-urile de acuma, iar cea mai mare fericire ca și copil era când scoteam sorcova de la naftalină, clopoțelul și fluierul de Plugușor sau steaua confecționată din carton la orele de atelier din generală, cu care anunțam, voinic, Nașterea Domnului. Aveam o precizie de ceas elvețian când plecam prin troienile de zăpadă în misiunea de „a ura și a colinda”. În acele zile eram și spectator alături de ai mei, atunci când treceau alaiurile de flăcăi sosiți din Giurgiu, Teleorman sau chiar din sate de la munte, cu obiceiul Caprei sau al Ursului, oamenii aruncându-le de peste garduri sau de la balcoane bani îndesați în cutii de chibrituri.

Realitatea contemporană reflectă o oarecare diluare a obiceiurilor în mediul urban, tehnologia înlocuind treptat colindătorii, iar pentru cei care mai manifestă firav aceste tradiții misiunea de acaparare a merelor și covrigilor a devenit din ce în ce mai dificilă.

Totuși, această bucurie curată, odihnitoare și autentică a Sărbătorilor Iernii, precum și înfăptuirea cu entuziasm a datinilor moștenite de veacuri, se păstrează cu strășnicie în multe cotloane ale satului românesc. Aceste locuri ale adevăratelor trăiri așteaptă doar un semnal pentru contaminarea restului societății cu spiritualitate, atunci când se va redeschide apetitul acesteia pentru măreția lumii nesistematizate, pentru bucuria lucrurilor simple, a frumuseții în stare pură, vădită în multe locuri ale mirificul spațiu natural și umanizat autohton.

Nutresc speranța unui viitor modelat prin propria noastră limpezime a spiritului, în care să conștientizăm valoarea trecutului, faptul că modernitatea nu poate exista fără tradiție, iar asimilarea valorilor globale nu poate avea logică fără păstrarea identității unice a acestui etos românesc!

Avem acea frăgezime a autenticului, a arhaicului, pe care civilizația apuseană a pierdut-o demult, iar imaginea aparte a României profunde este descoperită din ce în ce mai mult de străini. Odată cu maturizarea lumii autohtone vom reveni noi înșine pe făgașul normalității așa că: „Succes România!”


Mai multe imagini cu România autentică:






 














3 comentarii: